Intrăm în a cincea săptămână din acest an.
Uitându-mă la postările anterioare am văzut că săptămâna trecută mă credeam deja în februarie. Ce e drept vremea era de final de martie și deja se simte nerabdarea de a ieși în grădină. Doar că vineri a nins. A venit în sfârșit iarna. A dispărut și durerea mea de cap dar și starea de năuceală. În general îmi place iarna. Îmi place lumina reflectată de zăpadă, dar mai ales liniștea, sunetele înăbușite și scârțâitul zăpezii sub tălpi.
A fost o săptămână cu multe bucurii. Primul a fost aparatul de gimnastică despre care am scris și în postarea trecută. Mi-am amenajat un spatiu pentru el si am făcut zilnic exerciții. Destul de ușoare mi s-au părut la început dar apoi a apărut o ușoară febră musculară și exercițiile au devenit mai dificile. Dacă de regulă imi verificam parcursul cu ajutorul cântarului, de data asta vreau să mă concentrez pe parcurs așa că am fixat obiective zilnice și bifez ce am facut sau ce pot face altfel. Obiectivul, de data asta, este starea de bine cu mici modificări în rutina zilnică. Cântarul va fi întrebat in fiecare primă zi a lunii. Și tot o formă de măsurare a parcursului este si indicele glicemic care a atins valori destul de mari la finalul anului trecut. Profit de vreme și citesc mult, lucrez mult și mă ocup de casa. Zilnic am și un obiectiv în afara casei, mai ales că mini-sala mea de sport nu este în casă, și dacă tot ies mai fac și câte ceva pentru atingere unui vis.
Și tot sub semnul unui „nou început” sub care se pare că va fi anul acesta a fost și ridicarea cărții mele de identitate. O pun la capitolul „bucurie” pentru că în sfârșit am și eu o fotografie frumoasă în acest act. Până acum, am prins doar perioade infernale la depunerea actelor iar în poze eram ciufulită după multele ore de stat la rând, îmbujorată de la aglomerație și obosită de aroganța funcționarilor. De data asta am folosit programarea online și depunerea actelor a durat fix zece min cu tot cu poze, iar doamna a fost drăguță și amabilă.
Am avut și o zi în care am avut impresia ca s-a mai deschis o poartă spre visurile noastre, un semn că un alt început e un pic mai aproape și putem visa un pic mai concret și pentru asta mulțumim Domnului și oamenilor care fac lucrurile să se întâmple. Dumnezeu lucrează prin oameni întotdeauna.
Ieri și astăzi am participat la un summit online cu femei minunate, cu povești extraordinare și cu lecții uimitoare pentru mine. Am înțeles de ce am simțit mereu nevoia să demonstrez. Chiar dacă uneori am simțit că vreau să demonstrez celorlalți că eu pot, de cele mai multe ori imi demonstram mie că eu pot. Și astăzi, ascultând o doamnă, am înțeles de ce făceam asta. Și am înțeles și cum s-a format rana de umilință.
Săptămâna viitoare e o săptămână liniștită de iarnă. O săptămână cu rutină, cu citit, lucru de mână, treburi prin casă și pe lângă casa. O săptămână ce marchează finalul de ianuarie cu o sărbătoare și începutul de februarie cu o binecuvantare a apei, a copacilor și a grădinilor.
Aș vrea să termin rochia portocalie tricotată. Face parte din acele lucruri din coșul meu de lucru începute și neterminate. Dacă nu închid unele etape nu pot face loc unor noi etape. Ca în romanele lui Rebreanu: încep cu un răsărit și o intrare în sat/pădure și se termină cu o ieșire din sat/pădure și un apus. Totul e rotund și orice sfârșit lasă loc unui nou început.
La voi cum a fost săptămâna?
Ce planuri aveți pentru cea care urmează?
O săptămână minunată tuturor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc ca ati trecut pe aici!
Imi cer scuze pentru ca mesajele vor fi moderate iar cele care includ reclame ca si cele care sfideaza bunul simt nu vor fi vizibile pe blog.
Va multumesc pentru intelegere.