Zi de toamnă

 Nu știu când a trecut anul acesta. Mai ieri puneam în grădină și acum o eliberez. Ziua s-a micșorat așa că plimbarea de seară a dispărut din programul zilnic. Începem să facem loc serilor cu ciocolată caldă, cartofi la cuptor, mere și gutui coapte sau compoturi calde. Supa crema de dovleac e regina zilelor mai reci așa cum piureul de dovleac se simte în cafeaua de la prânz. Plăcintele cu mere vor să recupereze lipsa lor din toamna trecută când nu prea au fost mere. Iar biscuiții cu dovleac și scorțișoară au invadat bolurile pentru crănțănele. Și cum producția de ceapa a fost frumoasă, vor fi urmați de crănțănelele cu ceapa și mac numai bune pentru înmiresmat serile când vântul ne amintește că se apropie iarna.
Din păcate aglomerația zilelor și stresul unor activități întârziate de tot felul de ghinioane mă cam împiedică să mă bucur de zilele aromate și colorate de toamnă. Decorurile de toamnă se zăresc timid prin curte sau prin bucătăria de vară. În casă mai sunt câteva modificări de făcut înainte de a veni iarna așa că visez la decoruri de crăciun deja pe lângă perdele și câteva piese de mobilier noi.

Dacă în primăvară  nu prea am avut tineret prin gospodărie, toamna a venit cu tot felul de mărunței. De la puii mici de găină scoși de o cloșcă prin podul șurii și purceluși, până la mărunțelul șef (ca vârstă) - vițelul. Așa ca gospodăria e destul de animată. Doar că pierderile de anul acesta ne mai umbresc din când în când bucuria - un ieduț, cățelușa și pisica călcate de mașină și pisoii orfani care nu au supraviețuit fără mămică (erau prea mici). Dar ne bucurăm ca Bobită (cățelandru mioritic) își recuperează încet lăbuța fracturată.   

În rest, cămara plină, beciul mai așteaptă vinul și murăturile la butoiașe, iar hambarul se pregătește să primească porumbul. Mi-am completat stocul de fire pentru iarnă (de parcă nu aveam destule) şi dosarul cu modele noi în aşteptarea filmelor de Crăciun de pe Diva.

O tomnă bogată şi minunată tuturor!

o diploma

 

Diploma e actul care atesta ca ai terminat un anumit stagiu de studiu. Un stagiu de studiu poate fi un curs de cateva luni sau un ciclu de studiu (liceal, facultate, master, doctorat). Diploma atesta ca ai dobandit niste cunostinte pe care le aplici mai apoi fie in cariera aleasa, fie in viata de zi cu zi. Doar ca uneori, se intampla, ca acele cunostinte sa se mai piarda pe drum, in timp, in noianul de griji si activitati care inseamna viata in toata complexitatea ei.  O persoana cu ceva studii in spate sau macar cu bun simt, stie ca atunci cand se loveste de o problema poate gasi raspunsurile fie in materia invatata, fie la colegii alaturi de care au urmat acele cursuri sau cu care lucreaza. Din pacate unii cred ca avand acea diploma e suficient. Daca diploma nu e sustinuta de cunostine, de experienta, de pasiune sau macar de un oarecare interes pentru ceea ce faci, e pur si simplu degeaba.
Cand merg la un medic nu ii cer diplomele de studii ci merg pentru ceea ce stie sa faca. Daca il gasesc in cabinetul unde scrie "medic" pe usa ma duc si cer sfaturi sau rezolvari. Un medic bun e cel care pune pasiune, care invata permenent, care isi da interesul ca pacintii sai sa fie bine. Si daca recomandarile sale ma ajuta si mai e si empatic cu durerea mea, o sa ma tot duc.
Cand merg la coafor nu cer diploma doamnei, ci vad ce face si cum face. Si daca imi place merg iar si iar. Nu ma intereseaza cate diplome are, cate ore de munca a lasat in urma si nici cate nopti nedormite are pentru a invata cea ce stie. Ma intereseaza cum ma simt cand ies de acolo.
Asa cum nu ma intereseaza ca vecinul proaspat mutat in sat e arhitect. Ci doar faptul ca nu si-a facut un amarat de WC pentru muncitorii de pe santier care isi fac nevoile pe unde apuca din primavara pana acum. Iar eu nu pot culege fructele din copaci pentru ca ori calc in .... ori ma apuc de strans pentru ca dumnealui isi permite sa raspunda de sus pentru ca e din oras si cu studii. Ce conteaza ca si altii au, daca stau la tara...
Cand chem veterinarul nu ma intereseaza nici studiile si nici experienta lui. Faptul ca e veterinar in sat e suficint pentru mine sa am incredere sa il chem atunci cand un animal are probleme. Si ma doare cand vad o lipsa de interes, cand animalul meu nu e tratat cu seriozitate ("doar e caine") sau ("da si tu cu niste albastru pe scroafa si o sa ii treaca") sau cand nici macar nu se apropie de acel animal ci il priveste de la distanta. Si doare si mai tare cand, dupa ce gasesc raspunsuri la intrebarile mele, i le comunic, in ideea ca poate se mai intalneste cu acele probleme dar mi se raspunde ironic. 
Stiu ca sunt dificila cand e vorba de ceea ce iubesc si fac tot posibilul ca cei pe care ii iubesc sa fie bine dar mai stiu si ca fac al naibii de urat cand sunt luata de proasta. Si las de la mine, o data, de doua ori pana se umple paharul. Si cand se umple le scot pe toate la inaintare. Din pacate am o memorie de elefant. Adica retin afirmatiile celorlalti si le pot cita cuvant cu cuvant atunci cand sunt nevoita. Fie ca o fac in acelasi context sau in altul dar lupt cu vorbele celuilalt si il bat cu propriile sale cuvinte.
Nu poti sa ceri rerspect cand tu nu oferi acel respect. Nu poti cere sa fii respectat pentru studiile tale cand tu nu ii respecti pe ceilalti pentru studiile lor. Nu poti cere respect pentru ceea ce faci cand nici macar tu nu respecti ceea ce faci... 

Prima zi de scoala

O noua primă zi. De data asta una cu emoții diverse. Copilul de ieri, cu ghiozdanul cât el și cu buchetul mare de flori, e "domnul profesor" pentru prima dată. A mers tot cu ghiozdan în spate dar fără flori. Doar cu emoții pentru că este profesor la două școli la care a fost elev. Schimbarea de perspectiva a clasei îl cam speria peste vară: alte responsabilități, altă abordare. Mai ales că a tot amânat această decizie.  A vrut să se bucure de ultima vacanță de student ținînd cont de faptul că peste cateva zile va începe și cursurile la master. 

La primele două școli a avut parte de o primire călduroasă care i-am mai echilibrat un pic încrederea în el. La a treia scoală va merge mâine. Dar deja a primit mesaje de încurajare de la elevii clasei a 8-a. Sunt seria care au început gradinița cu mine și erau fascinați de băiatul mai mare care le citea povești uneori.
Emoții au fost și la noi. Pentru că astfel conștientizăm trecerea timpului.

Domnul director de la cea de-a treia școală a avut o replică elocventă:
- Deci Matei ce a mai trecut timpul: fostul meu elev îmi e coleg.....

Filă de jurnal - final de august

Plouă! 
Mocănește de toamnă. 

Și e rece. 

Ca toamna...

Și totuși e final de august într-un an în care toate anotimpurile au fost anapoda. 

Zilele trecute am văzut berzele în stol. Se pregătesc de plecare. Rândunele fac exerciții de zbor cu puișorii. Mai ales pe ploaie și când bate vântul.

Îmi e dor de anii în care făceam pregătiri de începerea școlii. Mă uit prin magazine la rechizite, etichete și instrumente de scris. Doar că nu mai cumpăr. Matei are laptopul și atât. 

Nici decorațiuni de toamnă nu pot face pentru că urmează o perioadă de modificări în casă. Perioadă care îmi cam dă emoții din cauza vremii. Mai ales că modificările implică și dormitorul. Dar privind în urmă, mai toate modificările le-am făcut toamna. Anul trecut am reușit să așez în casă cu câteva zile înainte de crăciun. Așa am scăpat de maratonul de curățenie de crăciun.

Acum sper că voi reuși să fac acea triere a lucrurilor pe care o tot amân. Să păstrez doar ce folosesc și să arunc sau să donez tot ce stă nefolosit de multă vreme. Dar mai ales să înlocuiesc lucrurile vechi. 

Am început cu reorganizarea beciului și a cămării. Doar că le fac din mers, pe măsură ce depozitez pentru iarnă. Producția grădinii a fost mult peste așteptări. De la ceapă care s-a făcut mult peste așteptări și ca mărime și cantitativ până la vinete. E primul an când nu cumpăr vinete de pus pe iarnă. Am făcut și depozitat zarzavat pentru iarnă din producție proprie pe măsură ce s-au copt. Anul acesta nu a fost cu maraton de zarzavaturi. Doar gogoșari și conopidă nu am pus în grădină și va trebui să cumpăr. Până și pepenii de pus la murat vor fi din grădină.

Am sentimentul unui nou început. Poate și din cauza faptului că Matei intră într-o altă perioadă a vieții lui - cursurile la master. Sau poate doar pentru că vine septembrie. Iar septembrie este un etern nou început: început de școală, începutul anului bisericesc, început de toamnă...

Bibliotecă vs librărie

 Hoinarind pe o platforma de socialiare gasesc o pagina sponsorizată care vindea mobila. Am decupat anunţul astfel încât să nu se vadă datele vânzătorului:

Am mai întâlnit confuzia dintre cele doua cuvinte dar sa o văd pe un site...

Aşa că m-am dus la DEX ca să mă conving ca nu mă lasă memoria:

 

Aşadar librăria este locul unde se vând cărţi în timp ce biblioteca este locul unde se depozitează cărţi.

Eram tentată sa întreb în comentarii dacă librăria se vinde cu tot cu cărţi sau doar cladirea. Preţul părea bun. Doar ca scria că se livrează oriunde în ţară. O fi modulară?

Bucurii de iulie

sursa: pinterest

 A mai trecut o lună de vară. Ne apropiem cu pași repezi de perioada mea favorita din an: toamna colorată. Legumele încep să se coacă iar cămara începe să se aglomereze.
Luna iulie a fost plină de emoții. Nu s-au terminat bine emoțiile de la licența lui Matei că au urmat cele de la admiterea la master. Normal ca a intrat, dar pana nu vezi acolo, negru pe alb, nu te liniștești. A fost amuzant momentul. Așteptam rezultatele pe 22 dar pe 21, seara, l-am văzut intrând la noi în cameră, cu privirea în jos (să nu se dea de gol):
- S-au afișat rezultatele!
- Și?
- Vino să vezi!
- Cum e?
- Vino să vezi!
- Hai mă, zi odată! i-am zis în drum spre camera lui.
- Am intrat! Dar hai sa vezi! deja era iritat așa că m-am uitat pe monitor. Noroc ca dăduse fontul mare pentru ca nu îmi luasem ochelarii.
- Ohoooo... 10 la interviu? Felicitări!
- Da... Mă așteptam... 
- Și sunt doar 2 de 10?
- Da.... Dar la mate sunt mai mulți... - deja eram eu iritată de lipsa lui de reacție. Facultatea de matematica are doar 2 programe de master: unul didactic și cel de matematici aplicate, în limba engleză.
- Dar ei nu au susținut interviul în engleză!
- Ce mare chestie? Abia acum sunt oficial în vacanță. Și cam asta a fost toată reacția lui pe moment. 

În timp ce noi ne agitam, ne bucuram de reușita lui, el căuta sa vadă ce cursuri face. Abia după 2 zile a reușit să iasă din ritm și să se bucure. Doar că nu voia să spună nimănui ca să nu îi strice careva bucuria. Prea târziu pentru ca noi suntem mai efervescenți când suntem bucuroși. Până și postarea de pe FB a fost cu șantaj emoțional, cu ironii în postare (ca sa fie pe a lui) și cu zeci de discuții după ce am distribuit-o. Dar a trecut.

Odată intrați ”oficial” în vacanță am trecut la activități de vacanță: scos usturoiul -  mare bucurie pentru că producția a fost foarte bună. Iar în locul său am plantat răsaduri de praz. 

Apoi au apărut castraveții. Și la ei producție buna așa că unii au ajuns în oțet și în cămară. Apoi caise din care am făcut și compot și gem. Ambele au poposit în cămară lângă celelalte compoturi (de cireșe și de vișine) și dulcețuri (agrișe, coacăze, zmeură, căpșuni, trandafiri, cireşe amare, cireşe dulci, vişine...). Nici congelatorul nu e gol. Are deja o colecție frumoasă de caserole: cu zmeură, căpșuni, mazăre, păstăi, mărar, leuștean și legume asortate (mazăre, morcov și dovlecel). Și pentru ca producția la ceapa roșie e foarte bună îmi doresc să încerc o dulceață de ceapă pe lângă cea de ardei iute. 

August se pare că va fi încărcat. O să vedem ce ne va aduce... Dar între timp începe postul şi multe legume aşteaptă în grădină să ne încânte cu aromele şi culorile lor.

O luna frumoasă tuturor!

Fila de jurnal

Dimineață m-am trezit cu ploaia răpăind pe casă. Sunetul era relaxant. Față de multe dimineți în care nu reușeam sa deschid ochii nici după a doua cană de cafea astăzi nu aveam nevoie. Toată natura era proaspătă chiar dacă ploaia de aseară a fost și cu un pic de gheață. Animalele erau vesele, probabil datorită temperaturii mult mai scăzută decât în zilele precedente. Ne-am încadrat cu treaba intre două reprize de ploaie. Copilul e relaxat că a intrat în vacanță în sfârșit chiar dacă rezultatele la admitere master se afișează abia mâine. E cu planuri de vacanță  și de relaxare - desene animate și benzi desenate. 

Așa că profit de ziua de sărbătoare și de faptul că am rămas singură acasă ca sa inventariez rezultatele verii de pana acum și sa contabilizez greșelile de anul asta și lecțiile învățate.

Cum vremea a fost schimbătoare iar ploile au fost când multe (ca timp și cantitate) când deloc înlocuite de caniculă, buruienile au luat avânt serios iar eu nu am reușit sa țin pasul cu ele. Așa că la capitolul restanțe am o listă impresionantă. Dar am producție bună la păstăi, castraveți și dovlecei. Anul acesta am pus dovleceii lângă rândurile de cartofi timpurii astfel încât să se poată întinde pe terenul lăsat liber după scoaterea cartofilor. Și la ceapa am o recoltă frumoasă mai ales ca am învățat din greșelile anilor trecuți și am lăsat distanța mai mare între rânduri dar și între fire. În plus am folosit un erbicid pentru straturi imediat după plantare și buruienile au fost puține în acea zona. Așa ca am ceapa alba, roșie și galbenă. După ce o scot plantez răsadul de praz în loc.

Iar ca noutate am pus usturoi de vara anul asta și am o recolta frumusică. Anii trecuți am avut doar usturoi de toamna.

Am folosit principiul de cultura dubla și am semănat și castraveți după ce am recoltat mazărea și sunt mărișori deja. Sper sa am pentru murături la toamnă. Cei de sezon deja îi recoltez. Am pus și la oțet și la murat pentru acum. Cu pepenii în schimb nu am succes. Au ieșit puțini și merg greu. Sunt deja la a 3-a încercare de semănat. Sper sa am măcar de pus la murat.

La fructele de pădure am stat bine. Am avut ”supraproducție” la agrișe iar coacăzele au intrat pe producție normala. Zmeura în schimb și-a făcut de cap și are producție mare. La anul viitor o sa fie și mai multă pentru ca am mutat ceva fire și pe marginea parcelei cu viță de vie. Am făcut dulceață combinată în diverse proporții (pe măsură ce se coceau) iar zmeură am congelat pentru iarnă. Urmează murele.

Fasolea pentru păstăi de conservă nu a mers bine pentru ca a fost acoperită de mâlul venit de pe dealul din spate și s-a uscat. Am în schimb păstăi albe late pe care le-am congelat. Și tot la capitolul congelate am făcut caserole cu amestec din mazăre, morcov mic și felii de dovlecel pentru iarnă.

Mă bucur ca am reușit sa mă organizez oarecum mai bine anul acesta. 

30 de ani de la terminarea liceului

 Nu pot sa spun ca m-a luat prin surprindere evenimentul. S-a discutat despre el si la mica intalnire a clasei de acum doi ani, s-a discutat si pe grupul online al clasei pe mai toata perioada pandemiei asa ca atunci cand am vazut anuntul pe grupul liceului m-am bucurat. Cum ultima perioada a fost destul de aiuristica, am avut timp sau mai degraba am intrat fortat intr-o perioada de introspectie si de analiza a emotiilor mele. Asa ca o revenire in anii de liceu era o ocazie perfecta de a infrunta furtuna de emotii ce insoteau acele amintiri. Cat a fost Matei elev al aceluiasi liceu am retrait toate frustrarile acelei perioade. Era momentul sa rememorez totul privind dintr-un alt "sistem de referinta". Nu am ezitat nici o secunda in a spune "prezent" la eveniment mai ales ca la ultimile intalniri nu am fost. Am mai spus "prezent" la intalnirea de 10 ani la care am fost coplesita de realizarile celorlalti care marcau multe puncte in timp ce eu eram in plin proces de "reconstructie". 

Cel mai stresant moment mi se parea cel in care se striga catalogul si trebuie sa spui unde te-au dus pasii vietii. Conform standerdelor nu sunt "realizata" asa cum tot accentua una din doamnele profesoare invitate la strigarea cataloagelor. Conform tonului unuia din colegii de clasa de la intalnirea de acum 2 ani sunt chiar in coada clasamentului. Asta in ciuda faptului ca eu ma simt implinita si ca nu as schimba mai nimic din drumul parcurs in ultimii 30 de ani. Cand il privesc pe Matei sau cand il aud razand simt ca fiecare decizie luata a fost cea corecta.

Si a venit si ziua precedenta evenimentului. Imi tot faceam "discursul" in minte si speram sa nu existe nici o privire care sa ma faca sa ma simt cumva incomod. Fusese o saptamana aglomerata, cu festivitatea de absolvire a lui Matei, cu ploile care nu mai conteneau iar eu nu eram in cea mai buna forma a mea. Mai ales ca mi se rupsese un dinte, eram pe antibiotic si cu un obraz umflat, dar speram ca masca obligatorie sa ascunda asta. Imi doream mult sa imi revad fosta colega de banca. Vorbisem la telefon si confirmase prezenta. Cu o zi inainte am vazut lista cu cei care au confirmat prezenta. Eram doar cativa. La cateva ore, colega mea de banca se retrage. Deja ma gandeam sa renunt si eu. Au aparut si o gramada de piedici de "logistica". In primul rand sotul meu era foarte ocupat in acea zi la munca si eu ramaneam fara masina. In al doilea rand rochia la care ma gandeam nu se uscase din cauza vremii.  La cealalta varianta nu se potriveau pantofii, vremea se anunta rece si nu aveam nici o jacheta potrivita... Si tot asa... 

In dimineata evenimentului inca stateam pe ganduri. Apoi am decis sa revin decizia initiala. Voi merge la liceu si apoi, insotita de sot si baiat la evenimentul organizat la o terasa din oras. In cateva minute s-au asezat toate si mi-am amintit o replica dintr-un film cu un subiect legat de o revenire la anii de liceu, in  care una dintre protagoniste spunea: 

- Imi rau ca nu am fost o colega buna sau o prietena buna dar eram atat de ocupata sa fiu eu insami incat nu aveam timp de emotiile celorlalti.

Si m-am gandit ca fiecare dintre noi am fost atat de preocupati sa fim noi insine incat nu am avut timp sa ne uitam la ceilalti asa ca nu aveam de ce sa imi fac griji.

Ajunsa la liceu m-am intalnit cu cativa "baieti" de la o alta clasa care incercau sa intre pe la intrarea elevilor. Voiau sa parcurga acel drum, cu trepte usoare, care serpuia pe langa zidurile groase ale liceului, drum pe care il faceam zilnic de mai multe ori. Din pacate poarta era incuiata si trebuia sa intram "pe usa din fata" iar "baietii" erau barbati in toata firea, cu fire albe la tample. Sala mare a liceului, "biblioteca" era la fel cum o lasasem. Aceleasi scaune, aceleasi dulapuri pline cu carti si aceeasi pianina la care canta o colega de clasa de cate ori gaseam usa deschisa. Clasa noastra era chiar alaturi asa ca ne bucuram de fiecare data cand gaseam usa deschisa. Prinsa in dicutia cu unul din colegi, nu am mai simtit ca fiind coplesitoare atmosfera din cladire. Poate ca atmosfera era altfel sau poate ca eu vedeam lucrurile altfel iar intalnirea cu fostul profesor de fizica a fost amicala si calda. In liceu ma intimida asa cum a facut-o si la sedintele cu parintii in perioada cat i-a fost diriginte lui Matei. M-a bucurat mult asa cum m-a bucurat si intalnirea cu profesorul de sport din generala care mi-a fost si antrenor la handbal. Din pacate multi din dascalii nostri au plecat sa ne indrume de undeva de sus...

A venit si momentul in care s-a strigat catalogul fiecarei clase. Am avut un soc cand una din colege a spus ca nu a facut nimic notabil si ca e doar meseria ei si atat. Ma intrebam daca doar eu vad cat e de deprimata cand colega de mea de clasa, aflata in dreapta mea s-a intrebat in soapta daca nu vede nimeni depresia celei de la microfon. Apoi fiecare a spus cateva cuvinte. Unii vorbeau de profesia lor, altii despre familie dar cei mai multi despre emotii. Emotiile revederii, emotiile pierderii dascalilor dragi, dorinta de a ne revedea mai des si mandria de a fi fost elev al unui liceu remarcabil.

Mi-au ramas in minte cuvintele unui coleg care spunea ca pana la revederea de 25 de ani a incercat sa schimbe lumea dar in ultimii cinci a redescoperit bucuria fiecarei clipe sau a unei colege care spunea ca si-a adus marea realizare sa ii fie alaturi in aceste momente emotionante - fetita ei adolescenta. Sau o alta colega care vorbea despre faptul ca pana pe la o anumita varsta ne cuantificam succesul in bani (sau ce putem cumpara cu ei) dar pe masura ce ne apropiem de statutul de bunici realizarile se masoara in intensitatea trairilor. Am fost impresionata de realizarile profesionale ale unor colegi dar si de mandria altora cand vorbeau de familia lor. M-a emotionat faptul ca mai toti am redevenit in oarecare masura adolescenti. Apoi, la terasa, s-au sters toate datele legate de functii, studii, statul social si toti am povestit, am rememorat povesti din liceu si ne-am bucurat de acele clipe. Copilul meu a fost impresionat si amuzat de tot evenimentul, mai ales ca unul din colegii mei de clasa i-a povestit din traznaile facute in anii de liceu, povesti pe care le uitasem si care m-au amuzat la fel de mult.

Sambata la tara

Soarele bate vesel in geam. Se anunta o zi plina. Cafeau o beau in liniste apoi sotul pleaca la treburile lui. Are o zi aglomerata sau mai degraba fragmentata intre 3 obligatii imprastiate pe toata ziua. Fiind o sambata din postul mare nu pun la spalat dar dupa ce termin cu "linistirea animalelor" adica curatenie, apa si mancare ma hotarasc sa fac curatenie in bucataria de vara. Voiam sa inlocuim aragazul asa ca stersul si curatatul s-a extins la toata bucataria de vara. Mai ales ca trebuie modificat un raft-suport butelie, inlocuit un sistem de iluminat ars si montat o sina pentru o perdeluta. Pe la 11 aud o masina oprindu-se la vecinii din spatele casei. Casa nu e locuita dar vin din cand in cand sa faca gratar in curte. Fiind si cu unul din baieti si cu copii acestuia ma bucuram ca se mai aud glasuri de copii in sat. E mai relaxata atmosfera cand se aud rasete de copii. Pe la 13 apare si mirosul specific de carbuni si aud miscare in spatele sopronului de lemn. Sopronul exista cand am luat casa si am tot amanat daramarea lui pentru ca inca e util in gospodarie. Banuiam ca in curand va aparea si mirosurile specifice gratarului chiar daca suntem in mijlocul postului mare dar sunt de inteles: stau la oras iar perioada asta cere mici evadari. Nu trece mult si in sopronul nostru de lemne se vede fum. Iar mirosul fumului nu era nici de aschii si nici de carbune de la gratar. Ma uit dupa sotul care era in casa. Se pregatea de plecare. Ma gandesc ca au terminat gratarul si au rasturnat carbunii sub copacul din spatele sopronului nostru, dar parca fumul se vede sub acoperis si nu deasupra. Las treburile si ma uit in sopron. Fumul iesea din mijlocul sopronului, la vreo jumatate de metru de peretele din scanduri, de sub un teanc de lemne. Strig la sot si ma duc dupa galeata cu apa. El alearga sa vada de unde vine fumul iar eu incep sa incarc galeti cu apa. Dupa a 3-a se linisteste fumul si incercam sa gasim sursa focului. Sub stiva de lemne gasesc un filtru de tigara. Vecinul fumeaza si are un stil mai flegmatic de a arunca chistoacele. Probabil aruncat la intamplare s-a strecurat printre scandurile peretelui din spate si si-a facut de cap sub stiva de lemen. Eram prea speriata de intamplare ca sa am alte reactii dar tot le-am strigat sa aiba mai multa grija la aruncarea chistoacelor ca nu sunt pe asfalt.... Ceva mai tarziu am resimtit spaima zilei si rememorand evenimentele am constata ca vecinii au plecat in mai putin de o ora dupa incident fara sa se mai simta miros de gratar. Doar ca pe mine m-a urmarit intamplarea si am avut cateva nopti garnisite cu puseuri de tensiune si atacuri de panica.  

Ma gandesc ca si noi am facut greseli cand ne-am mutat de la oras la tara. Sau am considerat ca stim mai bine sau ca putem reinventa roata dar cred ca atitudinea lor e mai mult decat convingerea ca ei stiu mai bine si tine mai mult de respect pentru cei din jur, pentru natura si nu in ultimul rand fata de ei. Ce e drept nu e prima data cand ne lovim de atitudinea vecinilor si e posibil sa existe o acumulare de nemultumire, dar e prima data cand efectele atitudinii lor lasa urme. Si nu pot sa nu ma gandesc la ce s-ar fi intamplat daca nu eram acasa.... 

13 ani

 

Si iata ca micul meu blog a implinit 13 ani. 

Au fost perioade cand am scris mult, altele cand nu am scris nimic dar privind in urma au fost 13 ani de vindecare si evolutie. A inceput ca terapie prin scris, a continuat ca un jurnal si astazi e locul unde imi notez momentele frumoase dar si cele in care, cred eu, am ceva de spus. Uneori e doar un loc in care refulez furia si neputinta, iar alteori e locul in care imi strig fericirea. E locul meu de suflet, locul unde imi amintesc si in care ma pierd uneori. Un loc a vindecarii dar si un loc din care imi iau curajul de a merge mai departe. Un loc in care gandurile prind aripi iar visurile prind forma.... Un loc in care sa ma regasesc atunci cand ma pierd prin viata si nu mai stiu cine sunt. E locul care imi aminteste de caderile si ridicarile mele, de momentele in care eram slaba dar puternica in slabiciunea mea.
13 ani in care am invatat ca pot schimba ceva prin scris chiar daca acel ceva e doar atitudinea mea. 
13 ani in care am vazut ca oamenii chiar citesc ce scriu daca scriu cand chiar am ceva de spus.
13 ani in care am descoperit oameni minunati care scriu, oameni de la care am ce invata si care stiu sa stransforme slabiciunea in forta, uneori o forta a bunatatii si blandetii.
13 ani in care am tot redescoperit ca sufletul e mai important decat materialul. Pentru ca in virtual suntem doar ce putem transmite si nu ce avem.
13 ani de viata si de lectii pentru care multumesc tuturor celor ce citesc dar si celor pe care ii citesc.
Multumesc tuturor pentru acesti 13 ani!

"de-ale lui Mitica"

 Era o emisiune pe la TVR. Niciodata nu am reusit sa ma uit la ea de la cap la coada. Cazurile mi se pareau atat de absurde si imi aminteau de cateii care incearca sa isi prinda coada. In plus nu mi se pareau reale. Asa cum nici la serialul de la ProTV nu prea am rabdare sa ma uit. Cel cu viata la tara, difuzat in fiecare seara intr-o vreme. O fi comic de situatie dar refuzam sa cred ca situatiile alea se pot apropia de o oarecare realitate. Adica o fi avand autorul o imaginatie bogata dar o sursa de inspiratie tot ar fi trebuit sa existe.

 Ca si Garcea. Multa vreme mi s-a parut ca personajul Garcea leza imaginea politistului. Am cunostinte in politie care sunt oameni adevarati, responsabili si integri. Nu sunt chiar atat de idealista incat sa cred ca toti sunt asa dar se pare ca sunt suficient de naiva sa cred ca sunt doar uscaturi razlete intr-o padure. Se pare ca padurile pe care eu le credeam verzi ori nu mai exista, ori nu mai sunt primenite/ingrijite. Iar emisiunile/serialele/scenetele astea devin modele de viata si comportament in loc de o satira buna care sa corecteze episoade razlete. 

Era o pilda a carei morala era ca "fiecare ofera ce are in suflet" cu un bogat care a oferit unui cersetor un cos cu resturi si a doua zi, cercetorul i-a inapoiat cosul plin cu flori. Mi s-a parut draguta cand am citit-o, uneori am simtit-o pe propria piele, dar nu mi-am imaginat ca alteori, in schimbul florilor poti primi chiar suturi in dos. Dar uite ca se poate! Doar ca o pot completa cu o vorba romaneasca: "un sut in fund, un pas inainte"...

In drum spre oras trec pe langa o padurice. De regula vedeam viorele sau acele flori galbene de primavara intr-o masa de frunzulite verzi. Si mereu vedeam copii cu buchetele de flori pe marginea drumului. Sotul meu avea obiceiul sa opreasca sa imi cumpere pentru ca imi plac florile marunte. Zilele astea, trecand pe acolo am vazut o gramada de copaci uscati si cazuti, crengi pe jos in care se incurcau pungi si gunoaie. Nici padurile nu mai sunt ce au fost pentru ca nici oamenii nu mai sunt ce au fost...  

calatori pe drumuri personale

 Viata are mereu cate o surpriza. Oamenii sunt diferiti, probabil pentru a nu ne plictisi unii cu altii. Mereu avem ceva de invatat fie de la ceilalti, fie de la propriile emotii si reactii. Sar pur si simplu de la viata. Iar oamenii sunt fiinte sociale. Nu am putea trai fara a interactiona unii cu altii. Vremurile din urma ne-a aratat si cat de greu e fara interactiune. 

Uneori mergem impreuna pe acelasi drum si ne bucuram unii de altii, dar vine o vreme cand fiecare isi urmeaza propria cale. Nu e nici buna dar nici rea. E propria cale, potrivita pentru fiecare din noi, si uneori, total nepotrivita pentru ceilalti. Uneori se mai intersecteaza, alteori se alatura dar sunt si momente cand drumurile devin paralele. Si cand constatam asta ne intrebam "de ce?" sau "cand?". Cel mai greu e atunci cand oameni cu care imparteai aceleasi valori, devin dispretuitori fata de valorile tale, de fapt ale lor din trecut. Si pentru ca ai trecut un pic prin viata, si ai trait destule dar ai si vazut multe stii sigur spre ce gara se indreapta. Si din pacate nu e una prea comoda. Acelea sunt momentele cand te intrebi ce e mai bine: sa ii lasi sa dea cu capul de pragul de sus sau sa le spui spre ce se indreapta. In ambele cazuri tu esti cel care sufera. Pentru ca daca le spui, se vor simti atacati si te vor lovi, daca nu le spui, mai tarziu iti vor reprosa ca nu le-ai arata. Asa ca te consolezi cu ideea ca, daca nu au invatat din greselile tale, degeaba le spui, ei au nevoie sa si le faca pe ale lor. Si ii lasi...
 Dar cel mai tare doare cand cei la care tii pun banii inaintea oamenilor. Nu conteaza ca e vorba de tine sau de alti oameni mai apropiati. Doar ca ei cred ca banii sunt pe primul loc. Si cu bani pot cumpara tot. Din pacate banii pot cumpara doar lucruri. Oameni, atentie, respect, loialitate, iubire, apreciere sunt valori care nu pot fi cumparate. Doar ai iluzia ca le poti cumpara. Doar primesti in schimbul lor o forma de interes temporar pe care o poti confunda cu ce ai tu nevoie. 

Imi place sa ajut oameni chiar si cand nu o cer (stiu ca e o mare greseala si incerc sa nu o mai fac dar "calul batran greu se invata la ham") si nu o fac pentru a primi ceva in schimb. Doar pentru bucuria de a-i fi ajutat. Si poate pentru ca, la un moment dat in viata, am primit (sau poate sper ca voi primi) si eu ajutor neconditionat. Binele facut ti se intoarce la un moment dat de unde te astepti mai putin.

Exista un aspect pe care imi e greu sa il inteleg. Atunci cand ceri ceva (loialitate, respect, fidelitate, prietenie, sustinere) se presupune ca ii cunosti valoarea si deci oferi si tu la randul tau. Nu cred ca poti cere ceva ce tu nu poti oferi. Atunci cand tu ai trecut prin situatii incomede, dificile, grele se presupune ca ii poti intelege pe cei ce trec prin situatii asemanatoare sau macar poti empatiza cu ei si le poti arata calea prin care tu ai reusit sa mergi mai departe.  Avand un exemplu e mai usor sa isi gaseasca propria lor cale. Asa vad eu lucrurile. Dar se pare ca nu e asa. Unii cer ce nu pot da.... Iar altii.... Altii cred ca banii tin o vesnicie la fel ca prieteniile bazate pe interese. Si se vad ieftin tare... 

Sambata de iarna

 De cateva zile si-a facut aparitia si iarna. Si a venit cu tot alaiul chiar daca subtiat (probabil de pandemie): un pic de zapada, un pic de vant si chiar un pic de ger. Astazi soarele si-a facut si el aparitia un pic de dupa nori. Vremea e rece cum spuneam, pe strada e polei, blanosii se bucura de zapada. Pana si pisicile au lasat caldura casei si se zbenguiesc pe afara. Iar eu... Eu sunt cam fara chef de nimic. Pare o lene infiltrata in oase odata cu iarna dar cred ca abia acum incep sa ma recuperez dupa nebunia anului trecut. Ma bucur ca a disparut acel stres care ma insotea in fiecare clipa, dat de "trebuie sa...". Pare ca "trebuie" si-a luat o binemeritata vacanta din mintea mea si a fost inlocuit de "ar fi bine daca..." si uneori de "mi-ar placea sa...". Asa cum au revenit si activitati precum crosetatul si cititul iar listele cu planuri si planificari au trecut in plan secund. Mai e loc de un pic de reorganizare in casa si de un pic de "simplificare" adica de aruncat/donat lucruri de care nu mai avem nevoie, dar pana la primavara e timp. De regula asta e o activitate de primavara, dar cum primavara se anunta destul de aglomerata as vrea sa fac asta incet, acum cand stam mai mult in casa. Si mi-ar placea sa termin cu planificarea culturilor tot luna asta pentru a putea achizitiona semintele inainte de a incepe sezonul. Mai ales ca prin magazine au aparut standurile cu pliculete de seminte iar alegerea lor e o activitate destul de relaxanta in perioada asta.  Urmeaza o duminica tot pe "incet si foarte incet", insotita de o cafea de la expresorul nou, primit cadou de la o persoana foarte draga mie iar de luni.... De luni vedem ce mi-ar placea mult sa fac: leneveala cu lucru de mana sau reorganizare dulapuri. Sau poate apare altceva de facut... 

Final de vacanta

 Au trecut si sarbatorile de iarna. De maine incep sa strang decoratiunile de craciun, opresc luminitele, reasez mobila in casa si scot la vedere cosul cu sosete de lana de carpit pe langa alte piese de

imbracaminte care au nevoie de ac si ata sau cosul cu rufe de calcat. De luni intru intr-un ritm normal. Acum, in timp ce scriu, ma intreb ce inseamna "normal". Cred ca asta inseamna sa imi beau cafeaua de dimineata cu foia alba alaturi pe care scriu data si apoi lista activitatilor urgente, lista celor ce trebuie facute curand si cateva obiective. Apoi sa trec la rutina zilnica de ordine in casa, apoi cea de la animale urmata de pregatirea mesei de pranz sau alte activitati urgente. Dupa masa, a doua cafea cu listele alaturi pe care bifez ce am facut, completez cu ce a mai aparut si imi organizez restul zilei. Zi care se incheie cu rutina de seara a animalelor, masa de seara si ceva activitati relaxante cum ar fi lucru de mana (tricotat sau crosetat) sau o carte insotita de un ceai cald. Si daca pana ieri mi se parea ca avem o primavara minunata iarna asta, astazi iarna s-a hotarat sa isi faca simtita prezenta: ninge. Sper ca dimineata sa ma bucur de intinderea alba de nea si de linistea caracteristica, cand sunetele sunt infundate. Iar daca e si un pic de ger, imi place cum scartie zapada sub talpi. Era nevoie de un pic de iarna sa mai domoleasca nebunia cu virusi si viroze, cu guturaiuri si raceli care dau fiori reci pe sira spinarii in vremurile astea tulburi. Iar eu am nevoie de o pauza cu iarna si lucru de mana, cu stat la gura sobei sa ma cuprinda plictiseala si nerabdarea de a face ceva pe afara. Am nevoie de o pauza inainte de primavara ce se anunta mai mult decat incarcata si dupa nebunia lui 2020.... Am nevoie sa imi incarc bateriile si sa reinvat sa ma relaxez. Am nevoie de o luna in care sa ma adun, sa ma ordonez si sa pun pe hartie planul cu ce urmeaza si variantele sale ajutatoare, cu schitele pentru gradina, cu planificarea recoltei si a septelului. O luna in care sa imi stabilesc prioritatile si sa ma retrag din locuri si ganduri unde nu ma mai simt confortabil. O luna de hibernare in care ideile sa contureze planuri iar planurile sa prinda viata. O luna in care sa ma strang in cocon pentru a putea prinde aripi odata cu primavara....

 

Consilieri locali intre ras si plans

vedere din fata

 Nu credeam ca voi ajunge sa scriu un asemenea articol dar in asemenea conditii cred ca nici macar  Caragiale ar fi putut sa isi imagineze un asemenea scenariu.
Deci: un satuc cu populatia in continua scadere. Sunt 23 case locuite permanent (mai mult de jumatate sunt locuite de o singura persoana) la care se adauga 3-4 locuite doar vara si 3-4 in care proprietarii vin sporadic. Media varstei populatiei e undeva la 75 de ani. Suntem 3 familii mai tinere (in jur de 50) si doi tineri de cca 20 ani. Asta practic, pentru ca teoretic mai sunt cu domiciliu stabilit aici dar locuiesc in oras. Satul are si o scoala, de fapt o cladire care a avut candva aceasta destinatie. Cladirea, pe care o vedeti in imaginile alaturate, nu mai functioneaza ca scoala de peste 30 de ani, si bineinteles ca e intr-o stare de degradare continua. 
Si cum baiatul nostru, student fiind, intentioneaza (momentan, pentru ca nu stim niciodata ce ne rezerva viata) sa revina in sat la terminarea facultatii, a pus pe hartie un plan de afaceri si a facut o cerere pentru acea cladire unde sa isi desfasoare activitatea. Cladirea fiind doar administrata de primarie, exista niste conditii de atribuire. In primul rand, fiind o fosta scoala nu se pot desfasura decat anumite tipuri de activitati, in al doilea rand procedura de atribuire e lunga si necesita un sir lung de avize si aprobari. Toata procedura a durat cam un an jumatate si a inclus, printre altele, 3 Hotarari de Consiliu Local, un aviz al Ministerului Invatamantului si s-a incheiat cu o licitatie urmata de un contract. La final surpriza: cladirea ocupata abuziv, fara nici un acord scris, folosita ca depozit de furaje pentru animale. La 3 luni de la semnarea contractului, persoana care ocupa abuziv spatiu, invatata de un consilier local, merge in sedinta de Consiliu Local si cere anularea contractului si incredintarea cladirii dumneaei pe motiv ca e "fica a satului" in timp ce baiatul nostru este "venetic" in sat. Mai mult au existat voci in consiliu care au sustinut-o, fara sanse de izbanda bineinteles pentru ca legea e clara. Si unde e lege nu e tocmeala. Dar 2 dintre alesii nostri locali, care ne vor decide viitorul comnitatii in urmatorii 4 ani (au facut-o si in ultimii 8 ani) si care au votat cele 3 hotarari de consiliu, au sustinut ca ca e normal si firesc sa se anuleze un contract incheiat legal pentru ca beneficiarul e "venetic" si nu e "fiu al satului".

vedere din spate

Ce inseamna venetic? ne spune DEX-ul:

VENETÍC, -Ă, venetici, -ce, s. m., s. f. I. S. m. și f. (Adesea peior.) Persoană venită undeva din alte locuri și considerată străină în locul unde s-a stabilit.

Ce inseamna "fiu/fica a satului" tot DEX-ul ne spune:

FIU, fii, s. m. .... 2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). 

Deci un fiu al satului este o persoana care face parte din sat indiferent unde s-a nascut, unde a crescut sau unde a locuit. Important e sa fie atasat de acea comunitate si sa dovedeasca asta prin faptele sale. 

Pai hai sa ne intelegem: de 30 de ani cladirea nu e folosita si acum, cand cineva i-a gasit un scop astfel incat sa fie renovata ne trezim ca suntem "fii ai satului" prin nastere si ca putem sa ii dam si noi un scop astfel incat sa se darame mai repede. De ce s-ar darama mai repede? Furajele in general, atrag daunatori. Soarecii si sobolanii sunt foarte eficienti cand e vorba de stricat (gauri, galerii, ros lemnarie....). 

Un alt punct de vedere vehiculat prin sat a fost ca aceasta cladirea a fost construita cu ajutorul satenilor acum cca100 de ani si e firesc sa fie lasata pe mana unui "fiu al satului". Dar urmasii satenilor ce au contribuit la ridicarea cladirii, in ultimii 30 de ani, nu au vazut ca aceasta se degradeaza cu fiecare anotimp? Atunci nu s-au gandit ca e un bun al satului si ar trebui macar conservata? Sau si-au adus aminte brusc de asta cand orgoliul cuiva a avut de suferit si a gasit de cuviinta sa scoata castanele din foc cu mainile altora in aceasta situatie?

vedere din lateral

Satul e pe duca, un punct comercial si de servicii l-ar face vizibil si atractiv pentru tineri care isi doresc sa se mute la tara. Dar si ei vor fi venetici fara drepturi in sat. Asa ca nu mai bine lasam satul sa moara incet, incet, odata cu locuitorii lui? Si unii consilieri, peste 2-3 mandate se vor trezi ca nu mai are cine sa ii voteze sau ca numarul consilierilor locali se vor injumatati pentru ca mandatele se calculeaza in functie de numarul de votanti. Vor ramane cele cateva familii mai tinere, si poate se vor muta alte familii cu radacini in sat dar tot pe la varsta pensionarii pentru ca tinerii nu vin intr-un sat in care exista o casa locuita la 3-4 pustii si nu e nici un magazin de unde sa poti cumpara macar hartie igienica sau sare in caz ca se termina. 

Se pare ca unii au ajuns consilieri local pentru a-si satisface orgoliu personal daca nu interese personale si uneori vendete personale si nu pentru a pune umarul la dezvoltarea comunitatii, la crearea unui mediu propice pentru ca tinerii sa revina in sat, iar comunitatea sa fie una prospera si multumita de traiul zilnic. 

Cine ne cunoaste, stie ca de aproape 10 ani de cand locuim aici, am facut diverse actiuni pentru sprijinirea tinerilor nu doar din sat ci si pentru cei din satele alaturate. Si chiar actiuni ce pareau imposibile la momentul respectiv. Nu m-au deranjat barfele sau rautatile spuse pe la colturi pentru ca unii doar de asta sunt buni - nu pot, saracii, mai mult. Dar mi se pare ca deja se depaseste limita rautatilor si a barfelor de pe la conturi. 

fatada cladirii din coltul
 cel mai "accesibil"

Poate vad eu lucrurile din alta perspectiva tinand cont ca am locuit si in oras (chiar si intr-un oras universitar) dar sa lasi sa moara o localitate doar din orgoliu, din postura de consilier local mi se pare mai mult decat josnicie.....

Satul e la 3 km de soseaua judeteana ce leaga cele 2 orase importante ale judetului, la 19 km de cel mai apropiat oras, la 2 km de cel mai apropiat magazin, are asfalt de 2 ani si proiecte pentru celelalte utilitati dar e "inchis" atat pentru cumparatori cat si pentru "investitori" (ca tot e foarte utilizat termenul) din motive de orgoliu, rautate, invidie....

 Speram ca proiectul prin care sedintele Consiliului Local sa fie live sa devina functional cat mai repede astfel incat, unii consilieri care sunt mereu impotriva, chiar si impotriva satului in care locuiesc, sa fie vazuti de catre cei care i-au trimis in consiliu.

In mandatul trecut am apreciat faptul ca indiferent de culoarea politica, interesul comunei era prioritar la vot. Se pare ca in acest mandat s-au cam schimbat prioritatile odata cu culoarea politica chiar daca oamenii sunt relativ aceeasi.

Inceputuri

 A mai trecut un an. Numarul anilor din viata mea s-a mai marit cu unul... In continuare am zile in care ma simt de 20 de ani dar si zile cand am impresia ca a trecut un veac peste mine. Mai ales cand vremea e umeda si incheieturile mele par mecanisme neunse. Sau cand vreau sa citesc ceva si constat ca nu am ochelarii la mine... Dar imediat vin zilele cu soare si entuziasmul meu e molipsitor ca pe vremea cand prima cifra a varstei incepea cu 2... Iar in ultima vreme initiativele mele par a avea inconstienta tineretii. Doar par, pentru ca nu se vad zecile de liste, de previziuni si analize in spatele deciziilor. 
Ieri a fost o zi cu soare, de primavara, ce rezona cu sentimentul meu de "nou inceput" dar astazi ceata si norii densi reamintesc ca suntem in plina iarna, chiar daca temperaturile se incapataneaza sa ramana pozitive si chiar cu 2 cifre uneori. E o zi numai buna de introspectie, de planificari si de revenire la rutina obisnuita. Surprinzator pentru mine, anul acesta am reusit sa refac fisierele de planificari pentru noul an intr-un timp record. Mi-am luat si o agenda mai mica, datata, de pe la Pepco, cu o coperta inflorata intr-o nota optimista, pe care am completat-o cu informatiile necesare pe tot anul (sarbatori religioase, zile de nastere, aniversari si altele) si bineinteles una nedatata foarte mica de la Lidl pentru datele ce urmeaza sa le adun la inceput de an. Imi place sa scriu de mana si parca imi e mai usor sa ma organizez cu hartie si pix (sau stilou) dar mai ales culori. Parca gandurile se aseaza mai usor in sunetul pixului pe hartie si ideile se simt atrase de fosnetul hartiei. 

Doar ce tine de calcule tin in calculator, in fisiere excel, pe fiecare an. E un obicei inceput cu peste 20 de ani in urma. Fisierele au suferit modificari de-a lungul anilor pentru a se adapta nevoilor casei dar raman in continuare foarte utile atat pentru evidenta cheltuielor dar si pentru prognoze si estimari. Stim clar care sunt lunile solicitante financiar dar si cele mai relaxate astfel incat sa putem planifica investitiile. Nu suntem foarte buni la economisire pentru ca inca mai avem de lucru la confortul casei, dar pe termen scurt reusim sa ne atingem obiectivele. Nu am obiective clare pentru anul asta ci doar directii si o deschidere spre oportunitatile ce pot aparea, dar si ceva vise pe termen lung. Si imi doresc sa atingem acel confort (fizic si/sau emotional) care sa ne faca sa privim fiecare clipa cu seninatate si zambet.

la cumpana dintre ani

 S-a incheiat 2020. Un an plin. Plin cu de toate. Cu realizari dar si cu greutati. Un an plin de emotii, de teama, de restrictii dar si de realizari mici si lucruri facute. Lucruri pe care le trec pe listele "de facut" de cativa ani. Si nu le voi mai trece pe listele lui 2021 pentru ca s-au facut. 
Anul 2020 a fost un an in care am incheiat niste etape si am facut primii pasi pentru urmatoarele. An in care frica de ceva m-a ajutat sa imi infrunt frica de altceva. An in care am invatat ca vechiul nu e neaparat vechi si noul poate imbraca si forme mai vechi. An in care mi-am reamintit ce pot si cum ma pot folosi de abilitatile mele. An in care
mi-am atins mai multe obiective decat as fi crezut la inceputul anului.

Si pentru prima data intru intr-un an nou fara planuri clare, fara "dorinte" de revelion si fara asteptari. As vrea ca in 2021 sa ma bucur de noi inceputuri, sa fac lucrurile sa se intample fara planificari prea amanuntite. Sa ma pot adapta la conditiile vesnic schimbatoare si sa o fac cu bucurie, fara asteptari, resentimente sau dezamagiri. Si daca tot vorbesc de bucurie as vrea sa aleg si cuvantul anului. Iar pentru 2021 cuvantul sa fie Bucurie. As vrea sa imi reamintesc bucuria de a face orice lucru si sa o pot exterioriza. As vrea ca Bucuria sa ma insoteasca mereu pentru ca tot ce faci cu bucurie iti aduce bucurie si imprastie bucurie. Pentru ca noul proiect inceput nu poate functiona fara bucurie. Si pentru ca atunci cand am ales directia lui, am mers pe gandul care mi-a adus bucurie. Niciuna din celelalte directii, ce s-au invalmasit intr-o vreme in mintea mea, nu m-a bucurat atat incat sa trec bariera dintre idee si fapte.

Asa ca in 2021 vreau sa pasesc cu bucurie in afara micului meu univers casnic si sa ma bucur de tot ce imi poate aduce.

La multi ani! Sa fie un an cu multa BUCURIE la toata lumea.

Final de noiembrie cu amintiri

Finalul lunii noiembrie a fost intotdeauna special. Dar in ultimii ani a fost mai trist. Azi ar fi fost ziua bunicii - mama pentru mine. Ar fi implinit 94 de ani. Dar a incetat sa-i mai numere inainte de a implini 90 de ani. Cu doar 4 zile mai devreme. Asa ca ziua de astazi era cat pe ce sa fie si ziua cand "a plecat la deal" cum zicea ea... Si e zi de hram in satucul ei dintre dealuri, satuc in care imi e greu sa merg stiind ca poarta a ramas inchisa iar in bucataria de iarna nu mai arde nici focul si nici candela... Si nici nu mai e nimeni care sa scoata 10 lei din sertarul masinii de cusut si sa ii intinda cu o bucatica din inima ei mare - "-sa iti iei ceva frumos, mama..."
Cred ca ala e momentul in care am simtit ca mi-am pierdut locul, momentul in care mama a plecat la bunic - "ma duc, mama, la tac-tu... ma asteapta de 30 de ani... si 30 de ani sunt multi...". Acel loc unde imi puteam incarca bateriile cand ma simteam golita de tot. Locul unde puteam spune orice, puteam fi eu insami indiferent cat au incercat unii sa ma dea la o parte. Camera "televizorului" a fost intotdeauna camera Mosului, unde trona un pom mare de craciun, unde venea Mosul (Gerila sau Craciun in functie de perioada) dar si locul unde un bunic blajin isi admira nepoata in rochitica verde cu 3 volane cum se invarte. Ma intrebam cand am incetat sa mai port culoarea verde si cred ca odata cu plecarea bunicului "la deal", cu vreo 34 de ani in urma...

Dar apoi am inteles ca locul meu e in inima mea. Acolo e si mama (bunica) si bunicul meu blajin. Am o masina de cusut asemanatoare in sertarul careia o sa pun banuti ca sa imi amintesc de felul in care i se lumina fata cand imi dadea ceva. Sper sa nu imi amintesc momentul dinainte de a pleca cand m-a pus sa ridic musamaua de pe masa sa vad daca mai e ceva acolo "ia, mama, ce mai e acolo ca mi-au luat astia tot...".  O sa incerc sa fac un brad la fel de mare ca ale ei si poate o sa pun si nuci in staniol dar si bomboane de pom pe care o sa le mananc in asa fel incat sa ramana ambalajul in brad... Intr-o perioada nu mai facea brad ("cui sa fac mama daca nu mai am copiii mici...?") dar apoi i-am luat un bradut mic artificial de vreo 30 cm pe care il punea pe televizor (in acelasi loc din camera in care punea pe vremuri bradul mare) si il impodobea cu globulete mici si beteala (primite de ea la pachet cu bradutul). Bradut ce l-a luat Matei la facultate in amintirea strabunicii. L-am impodobit zilele trecute cand am fost pe acolo si amintirile m-au coplesit. Mai ales ca Matei, in vara asta, si-a dorit o pisica tigrata ca prima lui pisica la tara. Pisica cu care a stat o perioada la mama si pe care, surprinzator, mama a indragit-o asa de mult ca o lasa sa doarma pe pernele "bune". Pisicuta din vara a crescut si acum imi pune piedica prin curte, momente in care parca o aud pe mama "nu am mai avut pisica ca asta..." sau se urca pe pat si iar imi amintesc vocea ei: "las-o, mama, sa stea la caldura..."
Anul asta a fost oricum altfel, dificil si de neinteles asa ca e de inteles incursiunea mea in trecut, in vremuri ce, pentru mine, erau senine si pline de bucurie. 
Un an incarcat de emotii si nu intotdeauna pozitive, cu multa munca si schimbari. 
Un an in care mi-am pus multe intrebari si nu pentru toate am gasit raspunsuri. 
Un an in care am luat multe decizii dar si un an in care m-am simtit coplesita si neputincioasa. 
Un an in care am inteles ca smerenia nu inseamna umilinta si ca acceptarea nu inseamna iertare, iar iertarea vine atunci cand regreti si nu cand persisti in greseala.
Un an in care prioritatile s-au schimbat si am inteles (nu inseamna ca am si reusit sa pun in practica) ca iubirea aproapelui vine dupa iubirea de sine si ca respectul fata de valorile celorlalti vine dupa respectul fata de propriile mele valori.
Un an in care am invatat, din pacate, ca multi nu cunosc limba bunatatii si a politetii si atunci e necesar sa cominici cu ei in limba pe care o cunosc, la nevoie.
Urmeaza in un an in care, sper, ca lucrurile se vor aseza in fagasul lor, ca lumea va reveni la o normalitate dupa nebunia anului ce tocmai il incheiem. 
Un an nou in care, iarasi sper, ca vom reinvata sa fim oameni, sa fim mai buni, sa fim mai intelepti.
Un an nou in care eu voi reinvata sa sau imi voi reaminti cum sa fac anumite lucruri.
Un an nou in care imi doresc sa ma bucur de tot si de toate, sa fac lucruri care imi plac si care ma bucura...
Un an nou mai bun!
 
 

zi insorita de noiembrie

 Mai sunt cateva zile pana la inceputul postului. Casa ei e inca plina de praf si materiale de constructii. Baia mult visata e pe ultima suta de metri. Care trec ingrozitor de greu. Poate ca nerabdarea ei duce la mici intarzieri. Inca o zi, apoi alta zi de intarziere care secatuiesc rezervorul ei de rabdare. La fiecare final de saptamana aseaza cat de cat in casa pentru o duminica linistita. Dar pana la urma tot fuge la plimbare ca sa nu mai vada nebunia din casa. Nimic nu e la locul lui. Cand are nevoie de ceva, are nevoie de mult timp sa il gaseasca iar asta macina incet, incet atat rabdarea cat si calmul. Iar la toate astea se adauga tusea alergica de la praf si umezeala cauzata de astmul ei vechi pe care trebuie sa o explice in perioada asta tulbure. Stie ca trebuie sa se relaxeze dar nimic din ce o ajuta inainte nu functioneaza acum. Parca tot universul comploteaza pentru ca ea sa invete sa aiba rabdare. Si asta cu presiuni din toate directiile. 

Luna noiembrie era de regula luna in care isi pregatea casa pentru serile lungi de toamna. Decoruri de toamna, muzica relaxanta, placinte cu mere si scortisoara, arome de gutui, ciocolata calda cu bezele si multe altele dadeau casei un aspect cald si linistitor. Prima zapada era momentul ei favorit. Cand toata natura se curata iar albul stralucitor al zapezii parea ca purifica tot in jur. Abia dupa prima zapada scotea decorurile de iarna si incepea cea mai frumoasa perioada din an: sarbatorile de iarna. 

Anul acesta trecerea spre sarbatori nu va mai fi lina, in etape, ci va incepe cu o curatenie generala timpurie (nu aia de craciun), cu multe modificari in casa si probabil mici proiecte de mobilier facute in al 25-lea ceas in conditiile in care de saptamana viitoare se anunta zapada, magazinele sunt pline de decoratiuni de iarna/craciun iar posibilitatea inchiderii lor inainte de sarbatori planeaza deasupra tuturor deciziilor. La tensiunea generala cauzata de situatia medicala mondiala nici nu se mai gandeste. Ignora aproape tot legat de ea (mai putin purtatul mastii care o sufoca si ii provoaca accese de tuse groaznice) din dorinta unei iluzii a normalitatii.

In ciuda tuturor incearca sa se bucure de fiecare zi, de fiecare seara si de fiecare dimineata insorita dar mai ales de oamenii speciali din jurul ei, de zambetele ascunse de masti dar care se reflecta in priviri si de florile intarziate din gradina.

prima zi a noii sale vieti - schimbarea

 

Privelistea de dincolo de fereastra autobuzului se schimba mereu: parcele de varza infoiata, dealurile cu vita de vie si apoi lanurile de grau ce asteptau recoltate. Mai avea un pic si ajungea acasa. Chiar daca era in vacanta, isi luase o camera pe vara, in camin. Inlocuise o prietena la munca cat a fost aceasta in concediu. Terminase cu o zi inainte, dar a preferat sa plece dimineata acasa. Era mai racoare. Oricum acasa o astepta un teanc de acte de sortat si de pus in ordine. Putea sa se bucure de 2 zile pana incepea treieratul. Odata ajunsa si-a sunat prietena cea mai buna care, intamplator ii era si verisoara. Era stresata cu bacul la sport asa ca s-a oferit sa o ajute. O ora mai tarziu alergau in cartodromul de langa casa ei. Cu siguranta va face febra musculara dar cu niste prostioare de cumparat se va inveseli. A! Si vor testa piata pentru niste electrocasnice. Cu banii adunati, si cu cei ce urma sa ii primeasca, voia sa isi ia un frigider si un televizor. Din pacate nu au gasit nimic nou care sa se incadreze in buget.
- S-a deschis un depozit de ectrocasnice SH in vechiul cinematograf.
- Care?
- Cel mai vechi din oras. Ala cu scena...
- Acolo a lucrat tata inainte de a se casatori. Cica erau si spectacole cu orchestra. Coborau podeaua scenei si acolo statea orchestra. Super! Hai sa vedem!
In curte nu aveau nimic interesant. Administratorul, care intamplator era vecin cu verisoara, le-a invitat inauntru. Pe scena erau cateva frigidere aproape noi asa ca nu a ezitat si a urcat. Cel aflat mai spre mijlocul scenei i-a placut cel mai mult. Era ultimul asa ca a mai facut un pas in lateral ca sa il vada si din spate.
- Aaaaa!
A auzit tipatul verisoarei in timp ce cadea. Cand a ajuns jos a avut senzatia ca a sarit ca o minge. A cazut in fund si a mai simtit o lovitura la cap. I-au trebuit cateva minute sa inteleaga ce s-a intamplat. Sus era harmalaie, glasuri amestecate, tipete... Placa pardoselei s-a desprins pe o parte si asa a cazut. A incercat sa se ridice si sa ii asigure ca nu a patit nimic, dar nu o tineau picioarele. Genunchii ii tremurau. S-a tarat in fund pana a gasit sprijin la spate. Dupa ce s-a rezemat a incercat sa faca o evaluare. Cursurile de prim-ajutor din gimnaziua au ajutat-o sa intelegea ca e ceva in neregula la coloana vertebrala. Spera sa fie doar o fisura dar instabilitatea picioarelor o punea pe ganduri. Abia atunci a constatat ca din spatele cotului ii picura sange. Are timpul de coagulare lung asa ca si de la o zgarietura putea sa sangereze. O durea capul asa ca a dus mana la cap. Parul bogat si buclat era plin de sange. A pipait si a gasit si rana. Nu parea mare asa ca s-a mai linistit. Privind in sus a vazut chipul speriat a verisoarei ei peste margine.

-Du-te si anunta-i pe ai mei. Probabil ma vor gasi la urgenta. Am ceva la coloana.
- Poti sa stai in picioare? o intreaba administratorul.
- Doar ajutata. Imi tremura genunchii. Gasiti o solutie sa pot iesi de aici.
A durat cateva minute bune pana cand au coborat frigidere de diverse marimi pentru a incropi o scara. Ajutata de 2 barbati a reusit sa iasa pe picioarele ei din subsolul ascuns sub scena, adanc ce cica 3 m (2.92 m i-a spus procurorul mai tarziu).
- Tu erai? era vocea unui vecin al ei si s-a auzit dintre scaunele cinema-ului pe la mijlocul salii. Nu s-a obosit sa ii raspunda. Efortul de a merge, chiar si sprijinita, era imens. In plus era ametita si pana la masina era cale lunga. In sfarsit s-a vazut in masina iar faptul ca era rezemata o facea sa se simta o idee mai bine. La spital au asezat-o pe o banca in sala de asteptare la chirurgie. Nu o credea nimeni ca e are o problema la coloana. Toata lumea era atenta la sangerarea de la cap. Dupa un timp a simtit ca lesina de la durere si a strigat. 
- Ai rabdare! Nu vezi ca e aglomerat?
- Vreau sa intru. Sunt asistenta si fata mea e aici! A auzit vocea mamei la cealalta intrare a cabinetului. 
- Sunt aici si ma ia cu lesin de la durere! Cred ca e fractura de coloana!
A urmat o invalmaseala de voci, oameni si a fost luata pe sus. Asezata cu fata in jos pe patul de consultatii, medicul a apasat pe coloana si a semnat cu pixul locul in care ea a tipat. Apoi a ajuns pe targa. Targa pe care a stat in urmatoarele ore. Intai la radiologie. Intai pe fata, apoi pe laterala. Si asteptarea. Genunchii ce nu voiau sa fie controlati si trebuia sa fie sprijiniti, picioarele care nu stateau intinse dar mai ales oamenii care se agitau in jurul ei cu fete ingrijorate. 
- Daca primim radiografiile ude e de bine, dar daca trebuie sa se usuce....
Spera ce e doar o fisura. Incerca sa faca glume pentru a destinde un pic atmosfera apasatoare. Stia cam ce presupune o fractura asa ca se gandea ca are 2 restante de dat in toamna. Totul pentru a evita gandurile despre ce ar putea sa arate radiografia. Timpul de asteptare se tot marea. Era clar ca se asteapta uscarea radiografieie dar nimeni nu ii zicea nimic. Asa ca ea se tinea de glume in continuare si se prefacea ca nu intelege. Deodata starea celor din jur s-a modificat. Se agitau si parca se intunecasera la fata. A prins-o pe mama ei de mana:
- Vreau sa stiu despre ce e vorba!
Parca cu incetinitorul a scos radiografia din plicul ce il tinea la spate. A asezat-o in lumina si i-a zis:
- Uita-te singura...
Pe radiografia laterala se vedeau clar vertebrele. Mai putin una. In locul ei parea sa fie un nor de praf osos. A miscat degetele de la picioare in timp ce dadea radiografia la o parte. Nu putea gandi inca cand a sosit medicul ortoped si a inceput primul ritual de intepat, apasat gadilat. In urmatoarele zilele ritualul s-a repetat de multe ori pe zi. Uneori de prea multe ori. Mintea ii era inca in ceata cand a fost urcata in salvarea adusa special pentru ea. Era noua si urma sa o duca la Iasi la neurochirurgie. Cu greu i-a convins mama ei sa o lase si pe ea in salvare. La fiecare hop sau denivelare durerile erau groaznice. A rugat soferul sa o anunte din timp sa se poata pregati psihic pentru fiecare soc. Sirena tipa deasupra iar ea strangea din dinti. Cineva a intrebat-o daca fumeaza doar ca soferul avea doar tigari fara filtru. Se gandea inca la ironia situatiei cand au ajuns la Iasi. Si a reinceput asteptarea pe hol, pe o targa...
Intr-un tarziu i s-au facut radiografiile din nou. Era deja epuizata si fizic si psihic. Pantalonii i-au fost taiati in schimb tricoul a scapat. A ajuns pe un salon cu 8-10 paturi de copii cu mamici. I s-a dat o banana sa manance pe care a vomat-o cateva minute mai tarziu. Si tot ce isi aminteste din acea noapte sunt plansetele copiilor, mama ei care dormea pe un scaun alaturi si durerea ce aparea la fiecare miscare. De regula doarmea pe burta asa ca pozitia nemiscata cu fata in sus nu a ajutat-o deloc.
Dimineata a venit cu o infirmiera care a pregatit-o pentru operatie. Abia dupa ce aceasta a plecat a realizat ce se intampla. Si a zis NU. A aparut si tatal ei, apoi iar agitatie, mutarea intr-o rezerva si prima discutie cu medicul:
- Trebuie sa intelegi ca ai nevoie de operatia asta.
- NU. Daca ar fi aparut modificari neurologige as fi spus da, dar eu misc picioarele asa ca nu sunt de acord cu operatia.
- Conform radiografiei ar fi trebuit sa fii paralizata deja. Credem ca e o reactie intarziata a organismului asa ca te mai lasam sa te gandesti cateva ore. Dar ai nevoie de operatie.
- Care sunt sansele? Cu sau fara operatie?
- Conform radiografiei, sansele sa mergi sunt infime. De ordinul a 0.00001%.
- Atunci fara operatie.
Au urmat zeci de astfel de discutii: cu parintii, cu medicul cu "gasca" de studenti care insoteau medicul. Si mereu a zis NU. La un moment dat a venit si un psiholog. Ideea era ca era in soc post-traumatic si gandirea ii era afectata deci era nevoie de avizul psihologic pentru a semna mama ei acordul pentru operatie. In aceeasi rezerva era o femeie operata la cap cu o infectie urata. Nu era constienta si pe hol se susotea despre un microb in sala de operatie asa incat avea mai multe motive pentru a refuza operatia. Atat ea, cat si mama ei, care dormea pe unul sau doua scaune in rezerva, erau epuizate. Dupa 5 zile medicul i-a propus un compromis: daca reflexele picioarelor ii sunt bune, face ca ea: o pune in ghips si gata. In cateva minute a aparut un brancardier care sa o puna pe targa cu care sa mearga la cabinetul de reflexe. Nu a vrut sa o asculte si a prins-o cu un brat de sub talie pentru a o pune pe targa. Incapatanata, a incercat sa isi protejeze zona lombara dureroasa sprijinindu-se cu un brat pe umerii lui dar cu celalat i-a carat cativa pumni in cap de durere... Reflexele au iesit foarte bine, brancardierul a refuzat sa o mai atinga asa ca s-a descurcat cu mama si cu prietenul ei de atunci. Se odihnea dupa "plimbare" cand au intrat in salon doamnele cu ghipsul. Au asezat-o cu bratele ridicate sub barbie pe marginea unui pat si cu picioarele si soldurile pe celalat pat, cu fata in jos, astfel incat mijlocul sa fie pozitionat intre cele doua paturi. Una din doamne era pe o parte si cealata pe lartea cealata astfel incat fasa imbibata cu ghips sa treaca de la una la alta cand pe deasupra, cand pe dedesubt. Nu isi aminteste deloc acel moment dar ceilalti zic ca a injurat si a bombanit continuu. Dupa tortura ghipsului a urmat alta: ridicarea din pat. Bazinetul nu mai putea fi pozitionat din cauza ghipsului care acoperea jumatate din fund (cu un decupaj pe solduri) asa ca era musai sa se ridice. Decizie buna dar... Capul nu statea pe umeri. Dupa 5 zile in pat, muschii cefei se molesisera si nu mai voiau sa lucreze. Totul se invartea in jurul ei. Dupa cateva miscari din cap a gasit o pozitie convenabila. Apoi era problema umerilor. Ghipsul fusese pus cu bratele ridicate, i se facuse niste decupaje la axila dar umerii stateau mult mai sus decat in pozitie normala. Genunchii pareau sa se fi stabilizat dar mersul nu era la fel ca inainte. Oricum a reusit sa ajunga la baie si inapoi sprijinita. Deja era mai optimista. Se obisnuise si cu durerea si nu mai parea atat de greu de suportat. 
- Din pacate ai o aschie ascutita indreptata spre maduva. Aschie care ar putea provoca paralizia la prima miscare gresita. Urmatoatele 2 luni vei sta doar in pat, fara sa folosesti pozitia "sezut" deloc iar in picioare vei sta maxim 10 min pe zi. Iti las numarul meu de mobil si daca se intampla cumva sa apara cea mai mica amorteala in degetele de la picioare ma suni. Trimit elicopterul dupa tine si pregatesc sala de operatie pana ajungi. Era vocea doctorului care i-a distrus proaspata adiere de optimism aparuta...
Fiind deja externata a fost nevoita sa gaseasca o solutie sa ajunga acasa. Intai a fost un taxi care a dus-o pana la camin. In camera in care visa sa isi petreaca vacanta. Apoi o salvare venita la Iasi cu un caz. Doar ca nu mai era noua si avea o probleme la schimbatorul de viteza: dardaia la schimbarea vitezelor. Drumul de o ora pana acasa a fost facut in 4 ore. Saracul sofer incerca sa mearga cat mai incet. Si mai luase si o doamna la ocazie careia i s-a facut rau de la gemetele ei. Atat agitatie de peste zi, cat si avertismentul medicului a facut-o irascibila si nervoasa. Nu isi dorea decat sa doarma si sa se trezeasca din cosmarul asta. Doar ca acasa i se pregatise o canapea extensibila langa dormitorul parintilor. Era dormitorul ei din copilarie. Si multe rude. In sfarsit s-a vazut in pat. O secunda a rasuflat usurata. Apoi camera s-a umplut de rude. Chipul bunicii inundat de lacrimi a rupt si ultima bariea a vointei ei si asa subrezita. Si a inceput sa tipe:

- Iesiti afara si lasati-ma in pace! Doar lumanarile va lipsesc ca sa para ca sunteti la priveghi. Nu am murit inca. Afara! Vreau sa dorm! E ora 2 noaptea.

In cateva minute s-a facut liniste. Doar o matusa s-a strecurat inauntru sa ii ceara cele dou carti ce i le imprumutase. 

- Sunt in casa. Nu am murit inca. Si o sa ti le primesti. Acum iesi afara!

A adormit greu. Ghipsul si durerea o impiedicau sa isi gaseasca o pozitie confortabila. S-a trezit peste noapte de cate ori voia sa se intoarca. La un moment dat a ajuns pe burta si nu putea face nici o miscare.  Ca un gandac pe spate, doar ca ea era pe burta. Ala a fost momentul cand a izbucnit in plans. Tot plansul retinut in ultimile 6 zile... Nu voia sa o vada nimeni asa incat, cand s-a linistit a inceput lungul proces de adaptare la .... noua sa viata.