Fila de jurnal

În sfârșit s-a încalzit. Acum 2 saptămâni încă faceam focul seara iar acum dormim cu geamul deschis. Din păcate miezul zilei, pentru mine e destul de obositor. Nu doar că mă simt toropită, dar soarele de prânz îmi creează o stare urâtă de disconfort, așa că fie imi găsesc de treabă in casa, la răcoare, fie imi iau o pauză de somn ceea ce duce la nopti mai scurte (ca somn) și un pic mai agitate. Oricum ultimile două săptămâni au fost destul de agitate. Pe lângă aglomerarea treburilor in curte si câmp (cosit, intors, balotat) am avut si multe drumuri datorate finalului de an universitar la Matei (si final de master), dar si perioadei de depunere dosar titularizare cu tot felul de hartii si completări de dosar, cu scapari si emoții. Speram ca guvernanții să se tina de cuvant si sa fie posturi titularizabile de la jumatate de normă ca să scape de această nebunie anuala a titularizării. Am citit multe comentarii legate de notele de la titularizare a profesorilor, făcute de persoane care habar nu au câtă uzură nervoasă implică acest examen dat anual de profesori uneori până la pensie pentru materii cu 1-2 ore pe săptămână la o scoală. Asa cum se discută mult de acele concedii, confundate cu vacantele scolare, ale cadrelor didactice, fără a se lua in calcul că aceste examene de titularizare ocupă toată vara, incepând din mai cand se depun doasarele până in august când sunt sedintele publice pentru ocuparea posturilor, sedinte care se tot tin pâna la final de septembrie când se completează normele didactice si toate astea pentru un contract de muncă pe un an.

În curte au inflorit margaretele, bujorii dar si macii batuti. De cativa ani ma tot chinui să prind acest soi de maci decorativi si abia anul acesta am 2 fire mari. Sper că anul viitor să am gradina inundata de aceste frumuseti. 

În gradina sunt in intarziere, dar vom recupera saptămâna viitoare. A inflorit mazarea, au inceput să iasă fasolele de pastăi iar cartofii au lujerii destul de maricei. Căpsunile sunt destul de mari si le analizez zilnic dacă incep să se coacă, agrisele sunt si ele destul de maricele si probabil vor deschide sezonul de dulceață. Aseară am zărit primul trandafir de dulceață care iși arată timid petalele in timp ce menta e inaltă si ar fi cazul să o culeg. Probabil azi voi deschide sezonul de cules plante medicinale cu cateva flori se soc. Urmează o perioadă destul de aglomerata în gospodărie iar eu am inceput un nou curs de dezvoltare personala. Un curs in care am cunoscut doamne extraordinare, trecute de varsta pensionării dar care debordează de entuziasm si bucurie chiar daca au in spate o istorie destul de zbuciumata sau poate datorită acestei istorii. Un curs care a răscolit iar dulapul meu de emoții, din care mai iese câte un schelet si până nu le pun in ordine, pe fiecare in sertarul său nu cred că voi fi prea comunicativă sau poate voi fi după ce le voi intelege. Din fericire acest curs e un pic mai scurt decat precedentul si sper că rezultatele vor fi mai rapide pentru că deja am o fundatie pe care să mă reconstruiesc. Citind notițele cursului precedent am constatat că obiectivele cu care l-am inceput sunt fie atinse, fie in curs de atingere asa că in acesta am indraznit să pun obiective un pic mai îndrăznețe. 

Se anunță o vară plină de emoții, de care as vrea să mă bucur la maxim, mai ales că devin din ce in ce mai suplă iar cantarul a devenit un prieten drag cu care sunt nerebdătoare să mă văd saptamanal.

Jurnal săptămânal

 In ultima vreme totul a fost amestecat. Vremea a fost când ploioasă, când cu nori dar si cu dimineți însorite. Iar eu am fost ca vremea. Am avut zile cu multă energie dar si cu o stare de bucurie inexplicabilă, când am făcut sarcini pe 2 zile dar si zile in care am tras de mine să imi realizez macar sarcinile zilnice. Numarul meu de kilograme se micsorează intr-un ritm sănătos adica in jur de 1 kg pe săptămână iar gândurile mele nu se mai adună pentru a crea scenarii in care să imi justific unele actiuni dar am descoperit că incă mai există vinovăție. E o formă mai subtilă, mai pitită sub acțiuni de asumare a răspunderii in situații in care nu e cazul. Mi-a atras atenția o frază dintr-un articol legat de iertarea de sine. Era ceva despre faptul că atunci când actionam sau spunem ceva ce nu ne reprezintă e spre crestere atat a noastră cât si a celorlalți implicați. Cum nimic nu e intâmplător pe lumea asta, are logică asa că am inceput să analizez situațiile care imi revin in minte, să vad dacă a existat un proces de crestere/invățare. Si pentru că am descoperit ca da, încet, incet mă eliberez de mai mult balast din trecut dar asta vine cu stari ciudate si perioade de adaptare la noua mea viată.

În gospodarie, Vivi devine din ce in ce mai alintată, a făcut 3 luni deja dar incă papa lapte, Iza, căprița mică continuă să imi aplice masaj la umeri prin sărituri când sunt aplecata la muls, Stufoșica ne-a daruit 3 pisoi poznași care ne relazează seara de seară cu joaca lor, Blue motanul mare vine doar din cand in cand acasă să se recupereze in timp ce Juniorul, motanul tânăr adună o gramadă de pisici prin curte.

In camp am terminat de semanat de săptămana trecută iar in gradină deja e nevoie de sapă chiar daca mai am bostănoșii de semanat si ceva fasole boabe dar asta după ce trece cu ierbicidul la porumb. Pregătim gradina de acasă pentru răsaduri. În grădinuța mică spanacul si salata deja e bună pentru salată in timp ce mazarea creste frumos iar cartofii au scos nasul din pământ.

Am inceput sa citesc „Foamea sufletului” de Mihaela Bilic, o carte care imi comfirmă multe lucruri pe care le stiam deja dar care vine cu o perspectivă nouă, aceea că schimbarea vine din interior spre exterior și nu invers. O carte in care se vorbește din nou despre tradiții, despre continuitate si onorare a inaintașilor. Interesant e că atunci când mi-am comandat cartea (de fapt un pachet cu 2 cărti pe aceeasi tema) mi-a atras atenția si un pachet (tot 2 carti) despre moștenirea unor obiceiuri de la stramoși (in termeni moderni „constelații familiare”) pe care mi l-am comandat. Trec printr-o stare ciudata in care as citi mult (imi fac timp doar seara si in zilele de sărbătoare) dar trec de la ocarte la alta fără să le termin si apoi mă intorc. Nu stiu daca e nevoie să se sedimenteze informația sau tine doar de nevoia din acel moment. Acum citesc in paralel „Rezerva” de prințul Harry, una cu temă religioasă si mai am un capitol din „Codul emoțiilor” plus ceva ușurel, romantic. E cam aglomerată noptiera mea, știu. Probabil asa e si in mintea mea si nu doar....

Si cum e soare afara am făcut o tură de poze din curte:

Eu si kilogramele mele

 E un subiect care m-a tot urmărit de-a lungul anilor. Si scriu despre el acum, ca pe viitor să pot reciti în cazul în care voi mai avea nevoie. Sunt concluzii la care am ajuns acum si care, pe moment mă ajută. Poate că maine voi descoperi altceva iar pomâne voi învăța ceva complet diferit, dar azi până aici am ajuns și am nevoie să le văd scrise.

Am fost copil crescut la bunici, la țară, invățat cu soare, apa de izvor si muncă in gospodărie sau la câmp. Am jucat handbal până la 14 ani iar asta a inclus si multe suplimente pe bază de fier. Am fost o adolescentă greuță, dar nu plinuță, cu 63 kg la 1,63m dar care se imbrăca de la raionul de copii (cea mai mică mărime de la adulți îmi era mare). În ciuda cântarului, mi se vedeau oasele șoldurilor prin fustele conice așa că preferam fuste cloș si bluze peste fustă astfel încât să nu iasă în evidență. Volumul a venit în cele 4 luni de stat in ghips pentru fractura de coloană. În dimineața accidentului veam 56 kg iar la scoaterea ghipsului 103kg. Faptul că puteam merge, în ciuda pronosticurilor medicilor, a făcut ca greutatea să pară o problemă banală. Mai complicat a fost cu hainele pentru că masurile se dublaseră iar incălțămintea cu toc sau talpă groasă a devenit o amintire pentru că a fost inlocuită cea fără tocuri si cu talpă flexibilă. La un an de la scoaterea ghipsului, după 8 luni de mers cca 10 km pe zi prin Iași, am reusit să ating 73 kg. Eram mai mult decât mulțumită. Apoi am revenit acasa,  punând pe picioare firma iar kilogramele au inceput să se adune încet și sigur. Tratamentele de sarcină m-au aruncat la 128 kg. A urmat o perioadă foarte grea, cu divorț, faliment, depresie iar o parte din kilogramele s-au mai dus astfel încât la a doua cununie aveam 87 kg si 36 de ani. Speram că mutarea la tara, reducerea stresului si mâncarea naturistă imi vor regla nu doar glicemia ce imi dădea multe dureri de cap fiind la limita superioară ci si o scădere în greutate, dar nu a fost așa. La 50 de ani am analizele bune (glicemia la limita superioară si colesterolul la limita inferioară) dar si o greutate cu 3 cifre. Cu un an în urmă am decis că nu e suficientă miscarea, alimentația și o evitare a stresului și că probabil mai există o componentă care ma îngreunează. Așa am descoperit emoțiile. In multe programe care lucrau pe tema emoțiilor în procesul acesta de ingrășare-slăbire se vorbește de protecție. Că undeva în subconștient există o teamă iar stratul adipos vine pentru protecție. Mi-am analizat momentele în care am inceput să depun și am zis că există o logică așa că am lucrat pe schimbarea tiparelor mentale astfel încăt să nu mai am nevoie de protecție. Dar kilogramele au rămas la locul lor. Chiar s-au mai adunat câteva. Am constatat că de-a lungul vieții, lucrând intr-un domeniu masculin, chiar dacă nu sunt o femeie frumoasă, am beneficiat de o oarecare atenție nedorită din parte bărbaților și probabil stratul adipos era menit să tină la distanță acea atenție. Am descoperit si un incident dureros (trauma) în copilărie cu tentă sexuală așa că am lucrat o vreme pe această temă. Destul de greu de integrat și iertat dar pănă la urmă am reușit să accept că acea atenție m-a ajutat mult în activitătile mele comerciale chiar dacă mă irita si în scurt timp am constat că au dispărut chiar și privirile deranjante pe stradă. Doar kilogramele au rămas la locul lor. Măcar nu s-au mai adunat. Începusem să mă resemnez dând vina pe acea perioadă de transformare a femeilor in jurul acestei varste, când, o discuție cu o doamnă dragă mie mi-a mai dat o temă de gandire: responsabilitatea. Tot o agresiune de care subconștientul voia să se apere. Am început săpăturile în amintiri până în copilărie. Au fost destule responsabilități și de la vârste destul de mici. Unele au fost destul de copleșitoare dar datorită lor sunt o femeie responsabilă și asumată. Ce e drept am obiceiul de a-mi asuma responsabilități oriunde și oricând. Am devenit atentă la acest tipar. Uneori reușesc să separ responsabilitățile mele de ale celorlalți dar sunt și momente în care mă implic mai mult decat e cazul. Au mai trecut ceva săptămâni în care am constatat că a dipărut nevoia de a ronțăi continuu dar cântarul meu se încăpățâna să indice tot un număr cu 3 cifre dar ceva mai mic. Cum a venit primavara și alimentația văcuței mele a trecut de la uscat la verde, cantitatea de lapte a crescut deci și timpul în care sunt atentă doar la sunetul laptelui în cană. E momentul meu de introspecție. Așa am descoperit că discursul meu interior e axat cumva pe explicații, pe justificări. Urmărind această logică am descoperit pitit bine în subconștient acel „nu merit” despre care susțineam cu convingere că nu există. Acel sindrom al impostorului ascuns sub justificări si tipare. Chiar dacă mental am toate argumentele să cred că merit orice, subconștientul o ținea pe a lui. Cine stie unde si când s-a format acel tipar.... Prezența unor persoane din trecutul meu care mi-au apasat anumite butoane, la un anumit moment dat, m-a făcut să cred că am descoperit punctul nevralgic. Am înlocuit acel „nu merit” cu „MERIT SĂ...” și doar 3 săptămâni de lucru cu aceste convingeri au dus la incă o gaură la curea. Încă nu am curaj să mă urc pe cântar dar mă bucur că nu mai ajung atât de des în bucătărie, nu mai fac căderi de glicemie care să mă trimită tremurând la frigider iar serile le petrec citind sau impletind fără să simt nevoia unui castron de ronțănele prin preajmă. Peste zi am doar două momente când imi e foame si atunci stiu clar ce vreau să mananc adică pe la 10,30 - 11 simt nevoia de proteină (în special ouă) iar pe la 18-18,30 am nevoie de ciorbă sau tocană în general, iar dacă sunt obosită fizic aș manca carbohidrați (cartofi sau făinoase). Între aceste două mese mă mai alint cu mere sau alte fructe și cam atât. Doar dacă trec de ora 23 fără să adorm mă mai tentează cate un compot. Dacă vremea ne permite, seara ne plimbăm. Am reînceput ușor dar cât de curând vrem să ajungem iar la cei 6 km zilnic. Ce mă bucură e sentimentul de ușurare. Nu știu daca e de la kilograme sau de la emoții dar mă simt mai ușoară și mai liberă.

Multă vreme am citit de nemulțumirea care ne trimite la mâncare pentru un strop de bucurie sau o alinare. Din păcate nemulțumiri avem tot timpul (facturi/ salarii/nevoi) și nu le poți ține la distanță. E ușor să spui că e suficient să schimbi atitudinea față de ele pentru că sunt momente când ele te pot copleși. Să lucrezi doar cu motivele de nemulțumire e ca și cum ai trata doar efectele fără să mergi la cauză. Iar nemulțumirile sunt doar efecte, ele vin pe fonduri mai ascunse și mult mai dureroase și par mult mai grave doar pentru că sufletul țipă după alinare. Și e și mai greu, când iți vine să urli pentru că te-ai impiedicat de papucii copilului/soțului lăsați în cale, să te intrebi „de fapt ce mă irită atât de tare de urlu pentru niște papuci?”,„care e de fapt durerea?”. Dar odată ce începi să iți pui aceste întrebări iți va veni și ideea răspunsului. Pentru că doar tu îți poți răspunde la aceste întrebări. Doar tu iți poți urmări direcția gândurilor (ce situații simți nevoia să le justifici, ce discuții simți nevoia să le reiei în gand) și să iți dai sfaturi ca și cum le-ai oferi copilului tău sau celei mai bune prietene. 

Prima duminică după Paște

 M-a trezit soarele vesel ce imi batea în geam.

Mai erau câteva minute până să sune ceasul așa că am decis să mai lenevesc. Motanul stătea pe pervazul din exterior al geamului de la dormitor si privea atent la ceva. Urmărindu-i privirea am zărit două rândunele. Primele pe anul acesta, apoi au apărut si porumbeii obișnuiți pe suportul viței de vie sporovăind veseli pe limba lor. Pitigoii făceau concurs de cântat cu o mierlă iar o ciocănitoare batea ritmul in nuc. Fiind duminică nu am pus de cafea imediat ce am iesit din baie, doar am pornit aparatul și mi-am făcut lista cu ce am de făcut cât s-a pregătit soțul de plecare. Cu mirosul de cafea umplând toată casa am facut ordine si mi-am pregătit ținuta pentru mers la cimitir, la bunicii paterni care m-au crescut. Am continuat ziua cu întalnirea de dimineață din curtea animalelor unde m-am „bucurat” iar de un masaj la umeri făcut de Iza, căprița mică ce se urca in spatele meu in timp ce mulg caprele. Bucuria căprițelor când mă vad, cotcodaceala gainilor când le deschid, salutul vesel al scroafelor si privirile blânde ale vacuțelor îmi dau o stare de mulțimire, de implinire si bucurie in fiecare dimineață. Cred că cel mai frumos tablou e privelistea caprelor colorate în iarba verde sau a cocoșului cățărat pe un gard în timp ce iși anunță țanțoș prezența. 

Mi-am terminat cafeaua în timp ce mă pregăteam de plecare. În ultimul moment am decis să renunț la ghetuțele fără toc si să mă încalț cu pantofii noi cu talpă ortopedică. Fusta neagră si lungă trebuia inveselită cu un pic de culoare. Am ajuns la cimitir la timp ca să nu aștept prea mult, dar și să am timp să așez jardiniera cu flori „frez”, cum zicea bunica la roz, iar ouăle de ciocolată din coș și-au găsit repede zâmbete de copiii la vederea lor. La întoarcere, am constata că soțul meu iși terminase treaba mai devreme și a găsit o mânăstire la doar o ora de mers cu mașina, la care nu mai fusesem.

- Ce zici? Mergem?

- Normal! Vremea e frumoasă și ne prinde bine un pic de relaxare...

- Mergem îmbracați așa sau ne schimbăm în ceva mai comod?

- Daca mergem la mânăstire nu ne mai schimbăm...

Mi-a trecut prin minte să pun în mașină papuci sport dar eram atât de entuziasmată încât am renunțat. Nici măcar apă nu am luat. Erau doar două ore dus-intors așa ca nu avea rost. După vreo jumatate de oră de mers, o durere de cap a început să ii dea târcoale soțului meu. Aveam ceva medicamente prin mașină așa că am oprit să luam o sticlă cu apa, dar fiind un magazin de sat nu am găsit decât suc acidulat. A urmat un indicator cu o mânăstire cu hramul Sf. Mina la care am decis sa oprim. O locație destul de nouă, aflată într-un loc relativ izolat, pe un deal cu o priveliște minunată care ne-a încărcat cu liniște si aer curat. Apoi a urmat Mânăstirea Horaița, o locație micuță, ingrijită, liniștită și cu mulți pisoi. Parcarea era asfaltată, aleile cu piatră fixată in ciment, iarbă verde, zugrăveala albă pusă în evidență de tâmplăria de lemn lăcuită și pisoi alintati peste tot. La ieșire am zărit un alt indicator spre schitul Horăicioara. Întâi am descoperit drumul forestier îngust și cu pietre mari. Drumul serpuia printre copaci si era fără prăpăstii laterale care să îmi dea emoții. Telefonul era fără semnal așa că am mers după indicatoarele fixate pe copaci. O bariera ne anunța că până acolo se putea mergea cu mașina. Am parcat, mi-am privit pantofii noi cu tapla fină si un pic de toc apoi urcușul destul de abrupt, umed si argilos. Dar daca tot am ajuns până aici, 500 m cat scria pe indicator nu erau „un capat de țară”, așa că am pornit la drum. Prima panta a fost amuzantă. A urmat o porțiune mai lejeră la capătul căreia drumul ce se ascundea după o stâncă. 

O doamnă ce cobora m-a privit amuzată și mi-a zis că mai am doar două hopuri si gata, dar merită urcușul, păcat de pantofi... Al doilea urcuș a fost mai abrupt dar cu pietriș pe margini si niște bănci la capatul lui. Am urcat râzând si făcând haz de toată situația. Ne-am odihnit un pic și am pornit pe a treia pantă mult mai înclinată și mai argiloasă. Doi tineri ce impingeau două bicicletele la deal au alunecat cam un metru înapoi. Am prins fusta lungă in mână să văd pe unde calc si am mers pe margine, căutând zone fie cu frunze uscate, fie cu pietris mai mare și încet, încet am reușit să ajungem sus. Priveliștea era fabuloasă: un loc uitat de lume, incremenit în timp și spațiu, o liniște de vorbeam toată lumea în soaptă, o stupină răsfirată pe o pajiste de sub pădure și nu in ultimul rând un cățel negru si mic care ne verifica cu nasul la intrarea in curtea schitului. Am intrat in bisericuta mică. După pridvor ne-a întâmpinat căldura unei sobe de teracotă aflată lîngă ușa camerei circulare care era biserica. Catapeteasma avea picturi foarte vechi ce imi aminteu de picturile din bisericuța copilariei mele si care erau protejate individual cu paravane de plastic transparent fixate pe rame. Sfinții din picturi aveau ochii mari, inocenți și curioși. Pe cupolă erau 24 de siluete pictate pe două nuanțe diferite de fond: prooroci și apostoli, iar stranele aliniate de-a lungul peretilor circulari te invitau să te odihnești și să lași toate gândurile și grijile in seama Domnului. De cand am intrat am avut un sentiment de „acasa”, un loc cald și plin de iubire, un loc în care oricine ajunge e primit cu dragoste. Nu am vazut nici un locuitor al schitului, fiind duminică după prânz probabil erau la odihna, însă  schitul ne-a odihnit nouă sufletele. 

Drumul spre mașină a fost mai greu decat la urcare. Riscul să alunecăm era la fiecare pas. La un moment dat m-am gandit să renunt la pantofi si să cobor desculță dar era prea rece si prea umed așa că, pas după pas, am ajuns la mașină și înapoi în civilizație. Am revenit acasa în amurg dar odihniți din toate punctele de vedere, veseli si încărcați pentru o nouă săptămână.

Vă invit si pe voi să ajungeti la Schitul Horăicioara dar echipați de urcuș, cu bocanci si sticle de apă. La schit există și un izvor de la care lumea iși umpleau bidoanele dar noi nu ne-am încumetat să ajungem până la el. Poate data viitoare cand vom merge echipați corespunzător. 

ganduri in zi ploioasă

Si pentru că ploua si un comentariu la postarea trecută m-a pus pe ganduri, m-am intors in trecut pentru a privi unele intamplări cu mintea de astăzi.

Cititoarea m-a intrebat daca nu am simțit si eu că nu ne potriveam (cu doamna care m-a facut să suflu si in iaurt). Nu am simtit. Nici nu mă gandeam la „potriveală”. Dar doamna respectivă îmi povestise la un moment dat cat de dezamagită a fost de o altă doamnă, de pe forumul din care faceam parte, cand a intâlnit-o in realitate. Mie mi-a plăcut doamna, mi-a plăcut și familia ei și chiar mi-a fost si mai dragă in realitate poate și pentru sensibilitatea ei de doamnă de la oraș venită intre dealurile noastre, la tară. Poate și de asta am ignorat grimasele ei pentru că le-am considerat oarecum firești pentru situația dată. Ea era invățată in micromediu curtii de oraș mare si a nimerit intr-o curte imensă si neingrijită din punctul ei de vedere, pentru ca la 10 luni de la incendiu, in unele zile nici pe mine nu m-as fi gasit dacă nu stateam să mă gandesc unde as fi putut fi... 

Ce mi-a atras atenția? Cuvantul „potrivit”. Eu cred ca o relație intre 2 oameni se construieste și nu se „potriveste” pentru că potriveala implica un tipar. Iar tiparele, cred eu, nu aveau ce căuta intr-un mediu crestinesc asa cum se voia pe acel forum. Nu au ce cauta nicăieri dar asta e altă discutie. Cred că eu, cea din realitate, nu am corespuns imaginii pe care si-a făcut-o ea intr-un anume context. Privit din exterior nu e de neînțeles. Nici mie nu mi se pare că m-as potrivi cu vreun tipar pentru ca sunt unică. Așa cum fiecare dintre noi e unic. Citisem la un moment dat o carte, cu recomandari pentru doamnele preotese, in care se spunea ca cea mai mare greseală e să incerci să te incadrez intr-un tipar, pentru ca atunci se va simti falsitatea si iti pierzi din credibilitate, așa ca mai simplu e să adaptezi tiparul la personalitatea ta. Cred că sfatul acesta se potriveste pentru fiecare si in orice domeniu. Orice domeniu are regulile lui, orice comunitate are regulile ei și poti fi tu respectând reguli sau poti fi dezamagită pentru ca nu te incadrezi in tiparele construite cu acele reguli. Pentru mine sa iubesc oamenii, să ii iau asa cum sunt, cu bune si mai putin bune e natural (nimeni nu e perfect si toti o dăm cu stangul in dreptul, intr-un fel sau altul, la un moment dat) asa cum e natural să ii inteleg si pe cei ce nu sunt de acord cu mine sau care au o altă viziune asupra lucrurilor. Dar asta in masura in care exista respect pentru celalalt. Citisem undeva că gradul de intelegere dintre oameni nu este dat de ideile comune ci de respectul pe care si-l arata reciproc. Din respect față de mine nu stau in locuri sau medii in care nu există un minim de respect. Iar asta nu inseamnă ca nu pot aprecia calitatile acelor oameni sau partile lor bune. Doar că evit interactiunile in care nu ma simt confortabil. Viața e atat de scurtă incât nu cred ca trebuie irosit timpul in preajma unor persoane care seamana cu musca din pilda Parintelui Paisie. Mie imi plac albinele....

Jurnal săptămânal si o intalnire faina

 Ziua de luni a venit cu soare, ciripeala de păsări si miros de verde crud. Parcă toată natura a trecut prin Săptămâna Luminată cu bucurie chiar daca debutul săptămânii a fost cu ploaie sau poate datorită ploii. Pentru mine săptămâna a început cu bucuria slujbelor de Paște, cu o plimbare la niște doamne foarte dragi si s-a finalizat cu întalniri cu oameni minunati. 

Vineri am primit un mesaj de la o doamnă pe care o stiu de vreo 13-14 ani in mediul online ca e in zonă si că ar vrea să ne întâlnim. O doamnă de la care am invățat enorm de multe despre adolescența baieților. Invățături care mi-au prins foarte bine în ultimii ani. M-am bucurat mult că vom muta această relatie din online în offline. Apoi m-au napadit amintitea unei alte relatii care, odata mutata in offline s-a dezumflat ca un balon ce a poposit intr-un cactus. Atat de emotionata am fost că am uitat cadoul pregatit acasa si m-am simtit extrem de jenata cand doamna, venită de la drum lung ne-a bucurat cu produse facute de ea. 

Dar să revin la poveste. În timp ce scriam de zor mesaje, Ioana m-a sunat. M-a bucurat râsul ei foarte vesel si tonic. Discutia a fost relaxata de parca ne stiam de o viată si ne bucuram una de prezența celeilalte.  Am stabilit o intalnire la un castel renovat din zona, un loc drag sufletului meu unde nu am mai fost de ceva vreme. Apoi m-au năpădit amintirile. O altă doamnă care in online imi era foarte dragă si-a anuntat vizita la noi acum vreo 12 ani, la 10 luni după incendiu. Am asteptat-o cu tot dragul si m-am facut că nu vad grimasele ce le făcea in spatele meu. Mi-am deschis sufletul asa cum o facusem zilnic o perioadă pe net. Am fost eu asa cum sunt în orice situație și ea mi s-a parut a fi aceeasi persoana minunata din online. Seara am sunat-o să vad daca a ajuns cu bine la destinatie (era in tranzit pe la noi) si mi-a redat o parte din discutia avută cu doamna la care ajunsese. Din explicațiile date de cealaltă doamnă am dedus lista ei de „nemultumiri” la adresa mea, a gospodăriei mele si a familiei mele. Am fost socata. Am crezut că mintea imi joacă feste. Mi-am zis că sunt eu prea sensibilă si am imaginația bogata. Am zis că o fi nevoia mea de validare care creează scenarii sumbre si am lasat-o așa, să vad cum decurg lucrurile. Doar că nu era imaginația mea. La ceva vreme am vazut discutii in spațiu online cu amanunte pe care le stiam doar noi două despre tinutele noastre din curte in acea zi, despre masina noastră, despre gospodăria noastră si despre copilul meu. Si atunci am avut o imagine clară a caracterului său. Chiar dacă existaseră mici povesti din viata ei din care as fi putut deduce caracterul ei oarecum duplicitar sau ipocrizia de care dadea dovadă in anumite situații, am ales să vad doar partea bună. Alegere care mi-a adus dezamagire. Cum pe Ioana am cunoscut-o in acelasi mediu, am ales cu grijă atât locatia cat si tinutele noastre pentru intalnire. Ca cel ce suflă si in iaurt după ce s-a fript cu ciorbă. După primele minute mi-am dat seama ca imi făcusem griji degeaba. Ioana e o tipă pe cinste, care râde mult si cu tot sufletul, deschisă, jovială, caldă, sinceră si autentică. S-a lipit si mai tare de sufletul meu. Pe net pare mai sobră poate pentru ca temele abordate de ea pe net sunt mai sobre. Soțul ei e la fel de jovial si vesel. Relația lor e uimitoare, un exemplu pentru oricine ii priveste. Sunt degajati, relaxați și veseli. Iar cand povestesc despre nepotelul lor li se luminează chipurile si orice detaliu din jur dispare: sunt doar ei cu bucuria lor și parcă redevin copiii ce se bucură de bucuria lor. Doar privindu-i si ascultându-i intelegi conceptul de iubire neconditionata sau cum se poate ca 2 persoane sa devină parti ale unui intreg perfect. Cand ne-am despărtit (nici unul nu dadea semne că ar vrea să plece) nu mi-a venit să cred că trecuseră 2 ore. Parcă abia ajunsesem.... Mi-ar plăcea sa ne revedem chiar dacă ne despart vreo 300 km. Sunt oameni pe care nu ii intalnesti prea des in lumea asta cocoșata de griji si nevoi si chiar e nevoie de asemenea exemple de relații pline de dragoste si bucurie, relatii care au evoluat frumos in timp si care au devenit frumosi și impreună nu doar fiecare separat. Sotul meu a remarcat că ei lucrează impreună și că ei confirmă faptul că timpul indelungat impreună sudează relația. În ultimii ani am tot citit recomandari ca fiecare „partener” să aibă cercul său de prieteni sau loc de muncă separat ca sa nu se „piardă” in relație fară a fi mentionat riscul că astfel se poate să se piardă relația. Acel timp la muncă in care sunt unul în preajma celuilalt chiar dacă nu unul lângă celalalt probabil i-a ajutat să comunice fără cuvinte si astfel să se completeze. 

Mi-au redat cumva speranța că se poate, că sunt si familii fericite in ciuda vremurilor in care trăim, că apropierea de Dumnezeu e mai mult decât benefică unei relații iar plimbările in locuri incărcate de dor de frumos si de Dumnezeu incarcă baterii, că frumosul are forme infinite si că bucuria sterge urmele anilor. Mi-au confirmat că bucuria e o alegere, că grija pentru cei dragi te implineste iar respectul e esențial in relații.

Multumesc, Ioana!

Hristos a înviat!

 Și anul acesta frumosul drum spre inviere a luat sfârșit. Încă o zi de relaxare si apoi revenim la activitățile zilnice. Anul acesta vremea a reușit să îmi răstoarne planurile de pregătiri, să mă încetinească cumva sau poate că Dumnezeu a vrut să revin puțin cu atenția spre interior și să fac un pic de curățenie și în gânduri. Cred că oarecum am reușit ținând cont că am primit banii pentru un cadou de suflet pe care mi-l doream de ceva vreme. Am stat puțin departe de lumea online dar tot am mai aruncat câte o privire și am descoperit o tema care m-a pus pe ganduri. Se pare că nu am fost singura pentru că în ajunul invierii Anca Suzan Achitenei a pus in cuvinte foarte frumoase gandurile ce imi dădeau târcoale.

Pentru mine, pregătirile de sărbători sunt la fel de importante ca sărbătoarea în sine. Imi aduc aminte cu drag acelasi drum pe care il strabateam in copilarie alaturi de Bunica si femeile din sat. Forfota satului, mirosurile, sunetele imi răsună in minte in timp ce parcurg aproximativ aceleasi etape. Etape ce sunt mult simplificate de tehnologie (spalatul rufelor, cuptorul, aparatele de bucătărie, etc.) dar pregătesc marea bucurie a sărbătorii. E timp pentru mine, timp petrecut cu cei dragi, e implicare (a mea si a celorlalti), e bucuria zilei de sărbătoare, e leneveala din zilele de sărbătoare si mai presus de toate e intâlnirea cu Doamne Doamne. 

Adolescența mi-am petrecut-o cu părinții in oraș. Imi amintesc vaicareala mamei zilnică, oboseala si nervii din ziua de sarbatoare. Incercam să fac eu cat mai multe din pregătiri in speranța că bucuria se va întoarce. Lucra în ture de 12 cu 24 de ore și incercam să ii inteleg oboseala dar nu am înteles niciodata certurile din zilele de sărbătoare asa ca fugeam acolo unde gaseam mereu bucuria si linistea: la biserică sau în grădina Episcopiei unde ciripeala, mirosul lacului și aromele de tămâie imi aminteau că e sărbătoare. Tata încerca cumva să compenseze și imi incredința bugetul alocat sărbătorii. Imi plăcea să merg la cumpărărturi mai degraba cu el decat singură pentru că el avea intotdeauna rezerve.

In ultima perioadă in mediul online se vehiculează mult ideea de „timp cu tine” sau „timp de calitate alocat copiilor„ de „fă ce te bucură și nu ce trebuie” sau că „sărbătoarea nu e despre mancare” așa că „hai sa nu mai facem nimic pentru aceste sărbători” ceea ce m-a cam pus pe gânduri. Am mai fost acuzata că sunt traditionalista, că sunt invechită sau alte asemenea epitete așa că am luat o foaie de hârtie, am împărțit-o în douăsi am scris argumente pro si contra pregătirilor de sărbători. Luand modelul mamei e obositor, e o corvoadă iar bucatele pregătite ies mereu prost pentru că sunt făcute pe fugă așa ca e mai firesc să le cumperi gata făcute, impecabile ca aspect, bune de poze pe FB. În timp ce scriam si căutam argumente l-am auzit pe Matei vorbind cu niște prieteni online.

- Măi, voi nu știti ce e aia o copilărie fericită! Cea mai bună e salata beof de sărbători. Si cozonacul cald abia scos din cuptor. Și pasca e foarte bună dar nu se compara cu cozonacul de sărbători.

Eu fac salata beof si in timpul anului si mă gandeam de ce oare e mai bună cea de la sărbători. Si de ce cozonacul de sărbători e mai bun? Seara i-am povestit sotului atat frământările mele cât si discutia lui Matei. El a fost cel care a gasit răspunsul:

- Cu ce te ajuta Matei la bucătărie de sărbători?

- Frământă cozonacul si taie ingredientele pentru salata beof. Si uneori face si maioneza... Aha! De aia sunt cele mai bune! Contribuie si el! Si intotdeauna aveam discuții interesante în timpul acesta...

Asa că am aruncat foaia cu argumente. Cele mai pretioase amintiri ale mele sunt cele cu bunica pregătind sărbători așa ca atunci când mă pregătesc de sărbători o simt lângă mine și parcă vocea ei mă însoțește la fiecare pas si se pare că intr-un fel sau altul am reusit să dau mai departe bucuria sărbătorilor chiar dacă nu am fost prezentă în primii ani ai lui Matei. Si da, sarbatorile nu sunt despre mancare ci despre a fi impreună facând ce au făcut generații intregi de femei inaintea noastră. Sarbatorile sunt despre a ne amiti si a da mai departe amintiri și emoții. Viața s-a schimbat și nu mai facem zilnic activități care să ne reamintească de rădăcinile noastre, așa că ne-au rămas sărbătorile. De sărbători suntem cu toți ai noștri în sufletele noastre. Iar pregătirile de sărbători sunt sau nu  o corvoadă în funcție de cum le vedem noi. Daca curățenia de paste e o activitate de eliberare a acasei, de schimbare a hainelor sozoniere, un prilej de a aerisi si curăța casa sau o corvoadă depinde de noi. Putem face asta cu bucurie, dragoste si dăruire pentru noi însine (timp petrecut cu noi, respect și dragoste de sine) sau cu incrâncenare si epuizare. Putem în acelasi timp să ii implicăm pe toți ai casei si să o facem ca o joacă daca copiii sunt mici sau ca o activitate didactică în care copii învață grija de sine si grija de mediul încunjurător și atunci vorbim de timp cu cei dragi așa cum gătitul poate fi o relaxare în familie. Nu contează că cozonacul nu va câștiga un premiu sau decorul nu e de coperta unei reviste de amenajare, important e că sunt făcute cu drag impreuna. Si să nu uităm sărbătoare în sine in care sărbătorim ciclul vieții, revenirea, schimbarea si totuși continuitatea, trecutul si viitorul, strămoșii dar si urmașii. Si toate astea la un loc inseamnă dragoste, iar dragostea e bucurie.

Hristos a inviat!

Aniversare

 Si am ajuns și la 15 ani de blog. 

Uneori mă întreb când au trecut iar alteori mă întreb dacă au fost doar atât. Acum 15 ani vorbeam de plimbare în parc și păsări ciripind iar acum scriu izolată de nămeții de zăpadă. Vântul bate, zăpada e înaltă, o ieșire la animale e cu peripeții și muncă de dezăpezire în timp ce în casă miroase a pâine la cuptor și a cafea caldă iar focul pocnește vesel. Imi programasem o rundă de călcat și mici reparații la haine dar recitesc postări vechi:

- 2022

 - 2021

- 2019

- 2017

- 2016

- 2014

- 2012

- 2011

- 2010

- 2008

E interesant să urmăresc evoluția scrisului în timp dar mai ales a noastră, ca familie, creșterea lui Matei, a blogului și nu în ultimul rând a mea...

Jurnal săptămânal

 Si ultima săptămână din martie a trecut. Deja suntem în aprilie, ne mai despart doar 2 săptămâni de sărbătorile pascale.

A fost o săptămână cu vreme închisă. A început cu temperaturi cu minus noaptea si cu vânt puternic ziua si am încheiat-o cu nori si stropi de ploaie. Dar am bifat destul de multe pe listele mele. Soțul meu e cumva la zi cu munca câmpului. Dacă pun și cartofii puși și ierbicidați chiar suntem un pic înainte. 

În plus a făcut și țarcul Vivianei în grajd. O zi întreagă de muncă pentru a transforma un portbagaj de dacie (de pus deasupra) într-o poartă elegantă la țarc. Vivi nu a protestat prea tare că nu mai papă lapte când vrea ea. În plus a început să mănânce și făină. Separarea a și coincis cu o inflamație a unui sfert de pulpă la vacă motiv pentru care nu prea o mai primea la supt așa că ambele bovine sunt mulțumite de aranjament iar eu sunt și mai mulțumită că a crescut cantitatea de lapte din găleată.

Pentru mine săptămâna a fost pentru organizat, călcat si reparat rufe presărată cu mici etape de curățat și reorganizat în casă, fie un dulap, un sertar sau o zonă.

Nu știu dacă vremea sau poate viroza respiratorie imi dau o stare aiurea de tot. Acea nevoie de a sta eu cu mine și atât a adus o grămadă de elemente noi în procesul acesta de dezvoltare personala: constietizări de tot felul, emoții reprimate ce se cer vindecate, responsablități pe care am obiceiul să mi le asum și care nu sunt ale mele și peste toate un dor de frumos, de armonie și de bucurie. Am constatat că mă irită lucrurile lasate în coadă de pește. Acele răspunsuri evazive care mai mult complică situațiile în loc să le limpezească. Prefer un răspuns clar pentru a putea evalua situația obiectiv. Un răspuns evaziv, nici „da”, nici „nu”, nici „poate”, complică evaluarea situației cu o gramadă de „dacă” și de posibilități. Iar asta imi creează gânduri de genul „abia aștept să ..... ca să pot face.....”, gânduri care pun cumva viață pe modul „în așteptare” iar asta nu îmi face deloc bine. Oricât mă strădui să le schimb în „până când ....” sau „mi-ar place să....” starea aceea de așteptare tot reușește să creeze frustrare.

În schimb mă bucur de primăvara din curtea mea. Țumpilici face destule năzbâtii care mă fac să zâmbesc. Ploaia chiar și sporadică a transformat curtea într-o mare de verde proaspăt și vesel. Zambilele nu doar că bucură ochii cu formele și culorile lor vesele ci și nasul cu aroma de proaspăt. Iarba trebuie tăiată de acum, soțul meu deja a trecut mașina de tuns iarba pe lista de revizie. În grădinuță a început să apară mazarea, spanacul și ridichile. Mă uitam ieri că au nevoie de un pic de atenție cu sapa. Și nu doar ele. Căpșunii au făcut tufe frumoase iar unele au și boboci de floare dar și fire de iarbă printre ele. Am o tufă de caprifoi (Mâna Maicii Domnului) ce voiam să o mut și e nevoie să grăbesc operațiunea pentru că pregătește o explozie de verde. 

Și peste toate, pițigoii cântă veseli despre vară. Astazi s-a așezat unul pe pervazul de la dormitor și ciripea vesel privindu-se  cum se oglindește în fereastră.

La voi cum e primăvara?

Jurnal săptămânal

 Dimineață a sunat ceasul prea dimineață. La al doilea apel nu înțelegeam de ce nu reușesc să mă trezesc. Apoi am privit pe geam: ploua. În sfârșit un pic de ploaie. Toată natura zâmbea razelor de soare ce se strecurau printre nori. Zambilele mele, triste ieri, astăzi păreau mai înalte si mai bogate iar narcisele galbene delicate parcă iși ridicaseră coronițele pentru a prinde cât mai multe picături în cupă. O binecuvântare din toate punctele de vedere.

Săptămâna trecută a fost una cu multe realizări. Pe lângă faptul că am stat mai mult pe afară am mutat și gătitul în bucătăria de vară iar mesele și cafeau de prânz le-am savurat la masa din curte. Am terminat curățenia în curtea din față iar soțul meu a terminat cu lucrările în câmp și gradini. 

Apoi am refăcut suporții la trandafirii cățărători (tot adaptări și cu materiale ce existau deja prin curte). Am o stare de mulțumire mai mare de cate ori reușesc să fac ceva practic cu cât mai puține cheltuieli chiar dacă nu e foarte estetic. 

Așa am făcut si un gărduț destinat să țină tufele de agrișe (care înțeapă) un pic mai în ordine și mai departe de masa din curte, dintr-un suport de uscat rufe ruginit pe care l-am desfăcut în panouri ce stau frumos unul lângă altul. O să se bucure si de un pic de vopsea dar mai tarziu un pic. Am în plan și un panou-suport pentru castraveți (plan înclinat pentru a-i culege mai ușor) dintr-un leagăn metalic vechi. Mă distrează privirea soțului meu când vin cu câte o ideie de reutilizare și scepticismul lui când lucrează după indicații dar și cea de pe final când e încântat de rezultate și chiar vine cu idei noi pentru un rezultat și mai bun.

Tot săpămâna trecută au ajuns și rolele pentru aparatul de vidat și vineri am petrecut mai bine de jumate de zi ambalând slănina afumată dar și niște caș proaspăt de probă (să văd daca mă aleg cu o telemea). Urmează depozitarea afumătoarei.
Când am făcut planificarea pe zilele săptămânii trecute am uitat că sămbătă era sărbătoare așa că m-am ales cu o stare de ușoară frustrare când am constatat că fie amân unele activități fie încerc să mă reorganizez ca să termin tot. Până la urmă am amânat unele dar m-am aglomerat cu altele. Am scos saltelele la aerisit dar și hainele de primăvară și am depozitat hainele groase, am spălat și călcat mai mult decât mi-am planificat, dar am amanat spălatul covorașelor și curățenia din curtea animalelor.
Sâmbată mi-am planificat să stau în casă cu o carte în mână, dar pe la ora 15 am decis să ieșim un pic la plimbare. Făcusem planificările pe următoarea săptămână, iar la capitolul lucruri de modificat (în caz de vreme de stat in casă) aveam nevoie de niște eleastic lat pentru un pantalon. La acea oră puteam gasi doar la un magazin Kik așa că am plecat spre Tg. Neamț. Am rezolvat repede cu elasticul dar si cu o pungă de nasturi colorați pentru un alt proiect, dar parcă nu era vremea de întors acasă. Ținând cont de sărbătoare am zis că o plimbare până la Agapia e perfectă. Vremea superbă, peisaje fantastice, un verde crud presărat cu pete de pământ proaspăt arat, case curate, curți frumos amenajate din care să mă inspir și drumul a fost mult mai scurt decât aș fi vrut. Am parcat și am pornit pe jos spre mânăstire. Îndicatorul cu „Agapia Veche” i-a atras atenția soțului meu. 

- Nu vrei să urcăm?
- Cum să nu! Hai!
- Stai să luam mașina, sunt 1,6 km.
- De ce? Mergem pe jos!
- Ești sigură? Nu avem nici apă la noi...
- Unde îți e simțul aventurii? Hai pe jos!
Și am pornit. Aerul tare de munte, mirosul brazilor și drumul forestier ne-a dat o stare de libertate. Și ca totul să fie frumos, la ieșire din sat ne-am întâlnit cu un cățel care a decis să ne însoțească până sus. Recunosc că m-am oprit de câteva ori pentru că urcușul m-a lăsat fără aer (la propriu) dar a meritat.  Băncuțele din bușteni ce sunt presărate de-a lungul drumului te imbie la un popas în care să te bucuri de priveliște, de miros și de florile/plantele din jur. 

Odată trecuți de poarta mânăstirii parcă am trecut în altă lume. O lume liniștită și curată. Căsuțele albe, joase cu gărduțuri albe și flori parfumate erau parcă desprinse de timp. Sunt acolo de o veșnicie și vor continua să fie. Am zărit și câteva maici cu chipul luminos, cu un zâmbet în priviri și radiind bunătate. Biserica era liniștită, icoanele ne-au primit cu dragoste și timpul părea oprit în loc. La ieșire am auzit susurul pârâiașului ce strabate curtea iar podurile micuțe m-au dus cu gîndul la povestirile lui Sadoveanu. 

Câtă frumusețe avem în acest colț de lume! Acea frumusețe eternă izvorâtă din vremuri neștiute și care va dainui în vremuri neimaginabile.

Coborârea a fost mai veselă. Am cules mâțișori iar bățul ascuțit găsit la urcare m-a ajutat să iau câteva feriguțe cu mușchi cu tot (am o zonă umbrită în curte, lăngă un gard unde am mai plantat câteva anul trecut dar din cauza secetei nu au crescut). 

În sat, natura sau poate Dumnezeu/Maica Domnului ne-a pregătit o surpriză: un zimbru impresionant ce păștea într-o curte nelocuită. S-a uitat la noi apoi si-a văzut de pascut în timp ce incercam să ii prind chipul în poze. Când am bagat telefonul în buzunar a ridicat din nou capul și ne-a privit. I-am zâmbit si noi și am plecat. Mi s-a părut că a dat din cap într-un salut mut de despărțire în timp ce ne îndepărtam. 

Pe drumul de intoarcere, la ora în care se imbină ziua cu noaptea am văzut în zare, pe margine șoselei 3 pomi incărcați cu ceva. Nu distingeam formele clare de la acea distanță. A fost nevoie să ne apropiem ca să vad mulțimea de cocori ce impodobeau acei copaci. E prima dată când ii văd în copaci și atat de mulți. I-as fi fotografiat dacă nu ne așteptau animalele noastre acasă cu ora de masă depășită deja...

Vivi si Blue

 Depre Vivi am tot povestit în ultimile jurnale. E vițica noastră de o lună și jumatate. Ea e liberă în grajd, doar mamica ei e legată, așa ca face multe boacăne. De exemplu și-a despicat urechea smulgând crotaliul în ziua în care veterinarul i le-a pus. 

Blue este motanul mai batrân cu ochi albaștri. Are deja 3 ani și e veteran dar îi place să stea lângă mine la muls și să culeaga spuma din sită. În perioada de împerechiere dispare cu zilele și când apare e cu răni. De data asta a a dispărut o săptămana si a venit cu blana murdară, cu o lăbuță din față în aer (nu o pune în pământ) si cu blana smulsă în zona urechii. Părea că s-a întors de pe front. Și a apărut taman la ora mulsului de dimineață. S-a strecurat printre uși hotărât să ajungă lângă mine, dar s-a întâlnit cu Vivi. Rănit fiind nu a avut forță să fugă așa că s-a oprit și a analizat situația. Vivi curioasă din fire, s-a apropiat încet si l-a mirosit. A văzut el că nu e nici un pericol si-a continuat drumul în 3 lăbuțe, ignorând faptul că se murdărește (de regulă e foarte precaut). Vivi a mers după el. Nu a mai văzut așa animăluț așa că era curioasă. Cand el s-a așezat lângă găleata de lapte a devenit cam agitată „Oare ce caută lângă laptele meu?”, așa că l-a atins cu vârful limbii pe blăniță. El si-a tras urechile pe spate și aștepta iar ea continua să il miroase și să il „guste”. Înteresant e că eu m-am oprit atentă la ei și vacuța s-a întors să vadă de ce m-am oprit. La un moment dat Vivi s-a îndepărtat și fiecare si-a văzut de treabă până am terminat. Si lui Vivi ii place să curățe sita de spuma laptelui așa că s-au întâlnit cele două boticuri roz la sita de lapte. Am alintat motanul și i-am explicat lui Vivi că e rănit și că vrea lapte să se faca bine. Ea s-a uitat la mine, apoi la motan și a plecat foarte țanțosă lăsându-l pe el să pape spuma. 

Seara, motanul a încercat să repete figura dar de data asta Vivi l-a pândit după tocul la ușă și l-a speriat așa că a fost rândul ei să pape spuma de pe sită.

Jurnal săptămânal

 O zi superbă de primăvară. E cald, e soare, animalele lenevesc la soare doar câte un pițigoi se aude din cand în când anunțând vreme bună.

Săptămâna trecută a fost cu vreme amestecata. Dacă luni și marți a fost vreme de aprilie, miercuri și joi a fost de început de martie cu geamuri înghețate dimineață și un vânt rece ce aducea miros de zăpadă. Vineri a fost mai cald dar cu nori si vânt iar de ieri s-a încălzit. Nu am scăpat de drumuri nici în această săptămână dar le-am planificat în zilele mai reci, iar miercuri, cand ne-am întors, am găsit un nou membru în gospodărie: o ieduță. Teoretic i-am pun numele de Iza dar până mai crește îi vom spune Țumpilici ca la toți ieduții mici. Iar acest Țumpilici e foarte jucăuș și „vorbăreț”: scoate sunete joase fără să deschidă gura, ca o mamaie sfătoasă și nu e sperioasă. Chiar îi place când e luată în brațe și pare că povestește ea acolo ceva ce noi nu înțelegem...

Găinușele s-au pus pe făcut ouă, una le adună undeva în pod unde nu pot ajunge și mai am una mai mare care dă semne că vrea să clocească în timp ce cocoșii fac întreceri fie la cântat, fie la alergat. În schimb au fost de mare ajutor la împraștiat gunoiul în grădină. A fost pus grămăjoare urmând să fie impraștiat mai târziu. După zilele astea urâte am constatat că e gata împrăștiat deci ne-au facut una din lucrările din grădină.

Am pregătit grădina de rădăcinoase de semănat și pentru că pământul era reavăn după freză am pus și ceapa în pământ, ieri după-amiază.  

În livadă am mai înlocuit 3 copăcei uscați, și cred că săptămâna viitoare voi termina de greblat și de săpat un pic la rădăcinile copacilor.

În curtea din față mai am 2 zone mici de amenajat și e gata, iar în cea a animalelor e de terminat de modificat un gard, de reparat/modificat gardurile la cotețele de porci și de greblat. Imi doresc să termin partea mea de treabă tot săptămana viitoare. 

Și dacă vremea nu a fost prietenoasă am facut curățenie generală în bucătăria din casa: dulapuri, frigider, aragaz și faianța. Mai reduc din treaba ce se aglomerează în preajma pastelui. Si dacă tot am fost la plimbare m-am aprovizionat cu mici decoruri noi de paste: o coroniță de ușă, câțiva cleștișori cu modele de paște, un coșulet tematic si 2 bobine colorate pentru un șal tricotat. Am și scos câteva decoruri de primăvară în salon pentru atmosferă.

În rest iar simt nevoia să fiu doar eu cu mine. Ca si cum am nevoie de un timp ca să imi pun în ordine gânduri, emoții, să mă adun. Am iar impresia că m-am împraștiat cumva și nu mă mai găsesc. E multă vorbărie nu tocmai prietenoasă în jur și chiar dacă imi știu drumul și nu mă mai afectează de mult răutățile și invidia, tot am senzația că mă murdăresc doar pentru că se întâmplă în preajma mea. Probabil câteva zile de treabă în curte imi va readuce o stare de spirit mai potrivită cu primăvara asta frumoasă.

Jurnal săptămânal

Azi e o zi superbă, cu temperaturi mai mari decat normalul perioadei, un soare vesel și un vânt jucăuș de primăvară. Blănoșii stau tolaniți la soare pe unde nu bate vântul în timp ce Vivi tot încearcă să iasă afară, deja mănâncă fân și nu mă mai alungă de la lapte. Chiar îmi lasă destul atât dimineața cât și seara. Căprițele se bucură de iarba verde iar găinile au început să facă ouă. Cocoșii nu prea se înțeleg și fac concurs de „cucurigu” de pe garduri când nu fugăresc găinile. Le dau drumul zburătoarelor seara, înainte de culcare, să „curețe” gazonul iar privelistea îmi răpește minute bune. Îmi place cum se văd găinile colorate pe gazonul verde în timp ce cotcodăcitul vesel sau croncănitul „sfătos”, când găsesc gâze, îmi încântă auzul. 

În curte, pe lângă verdele intens au apărut pete galbene de la brândușe și albastre de la viorele. Ghioceii au fost cam timizi anul acesta și au avut tije scurte poate din cauza încălzirii cam bruște. 

La capitolul curat în curte am restanțe față de graficul meu. Săptămana trecută, de la un drum în oraș de rezolvat niste acte am ajuns să merg zilnic și tot nu am terminat. Așa că am ajuns doar la jumatatea curții din „față” iar de curtea animalelor nici nu m-am apropiat. Sunt bucuroasă că am înlocuit mai bine de jumatate din copăceii neprinși de anul trecut. Am luat meri (un soi timpuriu și unul târziu), caiși tot cu perioadă de coacere diferită și 2 cireși (unul de mai și unul de iunie). Mai aștept doi cireși amari albi la care am făcut comandă și aș mai pune încă 3 meri roșii. Și cam asta ar fi cu mica mea livadă. 

La straturile de flori mai am două de reorganizat - am de mutat o tufă de bulgărași albi și ceva bulbi de crini pe lângă 2 tufe de tufănele și de mutat o alee din pietre late. Am descoperit că suportul meu metalic de uscat rufe se vrea pensionat (i-a sărit vopseaua) și m-am gândit că modificat ar ieși un suport pentru o tufă de flori cățărătoare. O să văd zilele viitoare dacă mă descurc singură să il modific sau am nevoie de soțul meu și uneletele lui electrice...

Sper să rezolv luni cu actele ca de marți să mă pot ocupa de curte și eventual să o termin până la finalul săptămânii. Îmi doresc ca până la final de lună să termin partea asta de curat/reamenajat curte.

La capitolul bucurii, aș trece plimbarea de pe 8 martie care s-a dovedit a fi doar o plimbare (nimic din ce voiam să mai bifam la acest drum nu s-a finalizat) și care mi-a bucurat sufletul pentru că am ajuns până la Mânăstirea Neamț. Am prins o oră liniștită, cu timpul parcă oprit în loc, cu un soare cald ce învăluia locul și care susținea un ciripit vesel de păsări. Icoana ne aștepta cuminte în paraclisul întunecat și m-a făcut iar să simt o bucățică de veșnicie, atât cât poate mintea să perceapă. Istoria locului, emoțiile acumulate mă fac să ma gîndesc la cât de efemeri suntem și cât de banale sunt problemele noastre în comparație cu măreția și veșnicia. Am plecat de acolo mai ușoară, mai veselă, mai optimistă și poate mai bună decât atunci cand am intrat.

Ziua de ieri m-a gasit cu resursele de energie epuizate așa că nu am avut listă cu de făcut pentru că nu știam cât voi putea, în schimb am luat pauze mai lungi și mai dese cînd oboseam. Am reușit totuși să îmi fac aproape tot programul obișnuit de sâmbătă (curățenie, gatit) și să mă bucur de o cană de ceai la soare, una de cafea la calculator și o seară liniștită la filme. Într-una din pauze, când hoinăream pe net căutând imagini am simtit un dor de frumos, de liniște, de calitate. Un dor de oameni de calitate, buni, generoși, empatici, de știri pozitive, de locuri frumoase. În ultima vreme am cunoscut oameni de calitate, oameni preocupați de frumos în toate formele lui care par că nu își găsesc locul și obosesc din cauza balastului din jur. Pentru oamenii aceștia frumoși îmi doresc o lume mai bună în care să bucure mai mult. Cred că va veni și ziua când balanța se va înclina în favoarea lor și restul lumii nu își va mai găsi locul în lumea lor frumoasă, calmă și plină de bunătate.

Jurnal săptămânal

 O duminică frumoasă. Soarele a fost cam timid dar vremea a fost caldă numai bună pentru florile de primăvară care si-au făcut timid apariția.

Săptămâna trecută a fost una destul de aglomerată, cu drumuri multe și cu bucurii.  La începutul lunii martie am fost cu Matei si si-a luat un „mărțisor”: mașina. E încântat de ea chiar dacă mai are nevoie de atenție. Mai are mici „defecte” rezolvabile în timp. 

Vineri, datorită unei doamne foarte speciale, am fost la un eveniment ținut la Casa de Cultură Tg. Neamt în cinstea marelui povestitor al neamului, Ion Crenagă, invitat fiind părintele Vasile Ioana impreună cu Dan Negru. A fost o seară memorabilă, demnă de prima vineri din Postul Mare, cu invățături prețioase și voie bună.

În curte am cam bifat ce era pe săptămâna asta: căpșunile mutate, gardul finalizat doar florile mai sunt de mutat și greblat curticica cu magnolie. La capșunele remontate am făcut bordura și am greblat mai bine de jumatate de vie în timp ce soțul meu a curățat-o. În plus am plantat un cireș si un păr pe lângă câțiva butași de vie de masă și doi afini. Mi-am făcut și aprovizionarea la semințe să nu stau cu grijă. Mai e sămânța de porumb dar mai aproape de semănat.

Măriuca, caprița lui Matei, a fătat prematur luni, când era foarte frig afară, dar ieduții erau prea mici și nu au supraviețuit. 

Pentru săptămâna viitoare, am planificat o zi în oraș de rezolvat cu acte și una de plimbare, pe 8 martie. Marți e planificat curațatul copacilor și în restul săptămânii aș vrea să mă ocup de curățenie in curte. Am două zone de reamenajat: fostul atelier a soțului pe care urmează să il amenajez pentru pui și zona de plită de afară cu tot cu masă și spațiul de luat masa vara. În ambele zone am de mutat atât obiecte mari cât și tufe astfel încât să avem un spațiu confortabil iar pentru asta e nevoie de vreme bună și de baieți acasa. Plus o bordură de turnat. Poate pe vineri, să începem.