sambata seara

Sfarsitul unei saptamani agitate. Banii nu ajung, datoriile au crescut odata cu lasarea frigului, micul "magazin" nu isi scoate nici macar chiria si lista de nemultumiri ar putea continua la nesfarsit. Ajung acasa cu tolba plina de nemultumiri. Curtea plina a bisercii imi accentuiaza starea de neputinta. Cu toate ca e sarbatoare ma gandesc ca remediul de necontestat al starii mele de nemultumire e smotrul. Asa ca incep cu aerisitul camerelor pentru ca e o zi frumoasa afara. Lenjeria aliniata pe sarma la aerisit imi mai reduce putin starea ne iritare. Urmeaza praful, covoarele si bucataria. Pana ajung la "coada cratitei" ar trebui sa fiu linistita. Nu de alta dar imi iese mancarea fara gust. Nu am terminat bine cu praful si telefonul imi suna. Mama a gasit ghebe si nu face fata. Asa ca impreuna cu copilul care topaie de bucurie ca mergem in padure, inarmati cu pungi si cutite, am plecat la drum. Linistea padurii, fosnetul frunselor uscate, pungile cu ghebe, bucuria copilului sau poate oboseala sau poate toate au contribuit la calmarea noianului de griji, nemultumiri si frustrari. Sau poate privelistea dealurilor si sentimentul ca suntem mici si efemeri in comparatie cu padurea. Micul paraias pe care il stiu de copila curge in acelasi sens si printre aceiasi copaci. Poate ca in unele locuri e cu un centimentru mai la drepta, poate ca unii copacei au mai crescut sau poate s-au mai rupt, poate ca mica mlastina e un pic mai mare sau poate un  pic mai mica dar raul e acelas doar eu am mai crescut si il pot sari mai usor ca pe vremuri. Nu trebuie sa mai merg de-a lungul lui sa gasesc un loc unde sa pot sari pe malul celalat.

La intoarcere parca casa mea din varful dealului e mai frumoasa, curtea e doar un pic dezordonata iar pana la apusul soarelui e chiar aranjata. In casa e cald, centrala toarce frumos, lenjeria miroase a aer curat ca pe vremea copilaria mea, familia mea s-a reunit in jurul mesei la un peste cu usturoi. Ce mi-as mai putea dori?

Cel mai frumos Craciun, cu zapada multa, cu un brad frumos impodobit in mijlocul curtii si cu multa dragoste.

ceasca de ceai

Dupa o zi destul de grea si obositoare, frunzarind netul in ideea de a mai gasi ceva frumos, placut sau interesant am gasit o noua pilda de data asta pe "ganduri pentru fiecare zi".  Ce e drept la un moment dat azi m-am gandit ca am ajuns la capatul puterilor si mi-am luat o pauza de ceai. Nu stiu daca am gasit cea mai frumoasa ceasca dar stiu sigur ca mi-a facut bine.

"O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva frumos dintr-un magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la casatorie. Amandorura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat:”Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.”
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca: “Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar el a zambit doar si a spus cu blandete:“Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. ”Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:”Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. “Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:”Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!” Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:”Uita-te la tine.” Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: “ Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.”
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain.
Arsenie Boca

vasul crapat

am gasit-o aici si mi-a placut foarte mult asa ca fara sa intre am preluat-o.
O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor:
"- Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"
Bãtrâna a zâmbit,
"- Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspãteazã casa."
Morala:
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!
Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea. Deci nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului

amintire

Azi am deschis sa frunzaresc ce au mai scris altii. si am gasit ca de obisei pe blogul pentru suflet o povestioara cu talc. O poveste a carei inteles am explicat-o cu multe luni in urma cand am creat blogul. E una din primele mele postari. Cumva mi se aminteste ca nu trebuie sa uit de unde am plecat si nici drumul parcurs pana acum. Aseara, aveam o stare de nostalgie, o stare care ma ajuta sa mai invat cate ceva despre mine sau despre viata, o stare care imi spune ca s-a mai sfarsit o etapa si ca va incepe alta daca mi-am invatat lectia. Numai ca nu reuseam sa identific lectia. Atunci l-am rugat pe Doamne Doamne sa imi arate cumva care e "lectia". Si cum "necunoscute sunt caile Domnului", raspunsul a venit de pe net.