Cozonacul bunicii

1 kg faina
un cub de drojdie
o cana lapte
1/4 kg zahar
1/4 pachet unt
4-5 oua
1 lingurita sare
100-150 ml ulei

Se pune faina in vasul de framantat. In mijloc se face cuib in care se pune drojdia ce se inmoaie cu laptele cald (la temperatura mainii). Se lasa la dospit la cald 20 minute. Se separa ouale. Albusul spuma se amesteca cu nuca pisata, zahar si cacao dupa gust. Galbenusurile se bat spuma cu sarea si zaharul si se adauga in compozitie odata cu laptele si untul. Se pune lapte pana iese un aluat mai vartos. Apoi se framanta cu ulei pana incepe sa faca bule de aer (cca 1 h). Se lasa la dospit la cald pana isi dubleaza volumul. Se intind 4 foi, se ung cu nuca, se adauga si rahat taiat bucatele. Se cupleaza 2 cate 2 si se impletesc. Se pun in tavi, se mai lasa cca 1/2 h sa creasca in tavi la cald, se ung cu ou batut si se dau la cuptor cca 1 h. Primele 20 min flacara tare si nu se deschide usa cuptorului apoi se lasa flacara la mediu 20 min si apoi la mic pana se coc.

Critica...

Exista doua feluri de critica: una constructiva, facuta cu dragoste si dorinta de indreptare si cea rautacioasa, facuta din invidie, rautate sau durere. Indiferent cum e facuta sau de cine, daca e la adresa mea reactionez imediat si destul de caustic. Chiar daca, dupa trecerea momentului, rememorez critica si incerc sa ii gasesc esenta, sa devin mai atenta la mine si la ce e in jurul meu pentru a evita pe viitor criticile. Adica incerc sa transform orice critica in una constructiva pentru evolutia mea ca persoana. Si pentru ca mie personal nu imi plac criticile de nici un fel evit sa fiu critica. Cel mult sunt autocritica. Si pentru a folosi critica in mod constructiv, atunci cand critic o fac la adresa unor atitudini, gesturi, reactii sau sentimente si nu la adresa unor persoane. Dar intentionez sa fac exceptii. Nu ma voi referi la persoane anume ci la "uscaturile" unei categorii sa ii spunem sociale sau mai bine profesionale. Voi critica, de cate ori intalnesc o atitudine, o persoana sau un cumul de fapte deranjante, pentru mine, si nu cred ca sunt singura. Dar pentru ca am posibilitatea sa ma exprim si pentru ca intamplator (sau cu voia Domnului) am acces in acel mediu oarecum protejat de o uniforma voi expune atitudini, intamplari si chiar persoane care din punctul meu de vedere dau dovada de ipocrizie. Mai exact situatii in care distanta dintre vorba si fapta e imensa, pentru care exista o expresie populara: "sa faci ce spune popa si nu ce face popa"

aniversari

Aprilie e o luna cu 2 aniversari:

• 6 aprilie e ziua de nastere a blogului. Nu imi vine sa cred ca au trecut 3 ani de la prima postare timida. o postare in care imi gaseam greu cuvintele, ideile... Sa nu mai vorbesc despre starea de spirit care imi conducea degetele pe taste....
• 15 aprilie e ziua casniciei mele. A celei legale. Am facut cununia civila si cea religioasa in date diferite. Asa ca sarbatoresc de doua ori. Eram in miercurea mare, Matei abia astepta sa fiu trecuta pe numele lui. Ma tinea de mana sa fie sigur ca nu ma razgandesc. Pana in sala nu mi-a dat drumul.... Si acolo pentru ca era fotograf. Din pacate soarele si lipsa de experienta l-au cam incurcat si pozele nu au iesit....

uneori...

Uneori viata pare atat de grea. In fiecare zi luam mii de decizii dar uneori trebuie sa luam decizii cumplit de grele. Decizii care ne schimba viata radical. Decizii datorita carora tot ce am considerat stabil devine extrem de instabil. Decizii care ne fac sa ne gandim la tot ce am construit si se duce pe apa sambetei. Decizii care ne fac sa simtim ca tot ce am investit emotional in oamenii din jurul nostru a fost in zadar. Decizii care ne fac sa ne simtim mici, inutili si fara rost. Decizii care rastoarna intreg edificiul nostru de valori, de credinte si obisnuinte. Atunci, la momentul deciziei avem impresia ca lumea se termina, ca nu mai exista nimic inafara durerii. Si, din pacate, durerea sufleteasca e mult mai coplesitoare decat cea fizica.
Am fost nevoita sa iau decizi grele, dureroase si ireversibile. Decizii care au inchis drumuri, decizii care au inchis usi spre locuri cunoscute si indragite, decizii care au schimbat tot ce insemna viata mea. Si in acele momente imi aminteam de filmul si cartea mea preferata "Pe aripile vantului". Erau acolo 2 momente in care Scarlet se simtea la capatul drumului sau pe fundul prapastiei. La primul, sufletul sau poate Dumnezeu i-a aratat calea de a merge mai departe: "pamantul rosu al Tarei", locul de unde isi tragea energia. Iar apoi a fost indrumata la pauza, sa isi poata pune in ordine grandurile, prioritatile, valorile: "la asta ma voi gandi maine. si maine este o zi".
Acum cand privesc in urma la acele momente dureroase, cand imi doream sa dorm si sa ma trezesc cand totul e rezolvat, cand incuiam usile si inchideam telefonul sa nu vad si sa nu aud pe nimeni ca sa pot sa nu ma gandesc la nimic pana "maine" imi dau seama cat de incapatanata eram. Credeam ca pot controla totul si ca eu detin cheia pentru ce inseamna BINE pentru mine. Credeam a stiu ce vreau si ce imi doresc pentru viata mea. Dar din fericire nu stiam. Pentru ca daca as fi facut cum vroiam eu nu mi-ar fi fost bine. Eram ca un copil incapatanat care vroia inghetata cand era frig afara.
Noroc ca exista Tatal care ne indruma pe calea cea buna. Care ne trimite din fata calculatorului la joaca afara in soare sa batem mingea. Oricat de tare ne doare despartirea de calculator, oricat de tare ne plangem ca e obositor sa batem mingea tot ne trimite afara, la aer. Gaseste El o cale sa facem ce e bine pentru noi, pentru sufletul nostru si pentru cei mici, pe care ni I-a dat in grija sa ii crestem, sa le insuflam valori morale solide pentru ca ei sunt singurele noastre comori. Doar cei mici raman in urma noastra si vor duce mai depare sentimentele si gandurile noastre...