despre ....rautate gratuita sau micime sufleteasca

E un subiect de care ne lovim cu totii zilnic si pe care il toleram, il acceptam sau ne infurie. Eu credeam ca am ajuns la stadiul in care sa il ignor dar astazi am constatat ca uneori rautatea gratuita murdareste chiar si cele mai bune intentii facute din dragoste, din curatenia sufleteasca sau din compasiune si asta m-a durut. Toate aceste sentimente nobile si inaltatoare ar trebui sa ne insoteasca de-a lungul vietii pe toti. Dar se pare ca multi dintre noi, poate incapabili de asemenea sentimente sau poate din teama (teama de a pierde ceva sau teama ca nu ne putem ridica la inaltimea acestor sentimente) murdarim intentii si faptele celor curati sufleteste. Si nu ma refer la rautati sau cuvinte care lovesc spuse la suparare sau la necaz sau din neatentie sau din nestiinta ci vorbesc despre acele cuvinte care dor spuse cu intentie, cu intentia clara de a lovi sau de a face rau. Si cred cu tarie ca aceste actiuni vin din teama. Sunt ani de zile de cand vad in spatele rautatilor teama oamenilor si asta ma face sa nu judec, sa nu raspund cu rau la rau ci doar cu iubire si compasiune. Si asta pentru ca asa e structurat sufletul meu: sa ii iubesc pe cei care ma lovesc pentru ca doar intelegandu-i eu voi deveni (daca voi trai suficient) mai buna, mai intelegatoare, poate mai rabdatoare si cu singuranta mai inteleapta. Si la o adica sunt de inteles cele care lovesc pentru ca e dificil ca intr-un cerc relativ restrans cu reguli clare si stabile, cu aparente salvate oricat de mult a ar durea, sa vina cineva si sa darame tot edificiu cladit in sute de ani. Poate ca e normal ca "intrusa" sa fie lovita cu pietre iar acel sentimet de solidaritate intre femei sa fie aplicat in directia lui "dar daca mi se intampla si mie?". Dar dureros e faptul ca se judeca fara a fi cunoscute faptele. Se judeca dupa aparente si dupa vorbe aruncate pentru a justifica neputinta de a iubi. Poate ca ceva din purtarea mea e de condamnat (nu neg pentru ca nimeni nu e fara de prihana) dar poate ca cei ce sunt pe calea iubirii, a compasiunii si a intelegerii pot cantari faptele si apoi condamna. Si pe de alta parte daca Dumnezeu ne considera vrednici (oricat de nevrednici suntem in fata Lui) sa facem lucrarea Lui (oricare ar fi aceea) cine suntem noi oamenii sa punem la indoiala ce El a randuit?

la inceput de decembrie....

"Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc......"
Se pare ca am ajuns suficient de "batrana" pentru "amintiri din copilarie".
De-a lungul timpului mi-au placut sarbatorile de iarna poate pentru ca "se termina" cu ziua mea de nastere sau poate pentru atmosfera de bucurie. Oricum iarna a avut un loc special in sufletul meu. Dar in mod special imi amintesc perioada liceului. Dupa ce treceau tezele ma apucam de curatenie. Mama lucra 12 cu 24 si ne "imparteam" sarcinile. Ea se ocupa de baie si bucatarie iar eu de restu' care insemna camerele noastre ( a mea si a fratelui meu si dormitorul parintilor) si cealalta parte a casei (un hol si 2 camere) care era folosita doar de sarbatori si daca aveam musafiri. Probabil ma simteam ca Alice in tara minunilor pentru ca acolo erau fotografiile de familie, hainele mamei din tinerete si diverse comori (ate, panze si podoabele de sarbatori). Imi placea ca trebuia sa fac foc in toata casa iar sobele mai rar folosita aveau un miros aparte si faptul ca cea mai dificila sarcina din acea perioada (cumparaturile) imi era incredintata mie de catre tata. Era dificila pentru ca bugetul era limitat si pentru ca trebuia sa acopar atat nevoile cat si acele mici bucurii specifice perioadei (podoabe noi pentru casa si pentru membrii familiei). Pe 20 decembrie era gata curatenia in toata casa si treceam la bucatareala. Partea frumoasa la bucatareala era ca participau toti membrii familie. Fiecare isi stia sarcinile iar mama era "liantul". De exemplu tocatul carnii, facutul carnatilor, afumatul, nucile erau treburile tatei, umplutul prajiturelele (nucile, fagurii de miere) sau decoratul piscoturilor intrau in sarcina fratelui meu iar sarmalele, chisca si toba erau exclusiv sarcina mamei. Asa cum facutul si intinsul turtelor, prajiturile si aperitivele erau sarcina mea. Pe 24 decembrie impodobeam casa, tata aducea bradul pe la pranz si il pozitiona. Imi amintesc ca in fiecare an trecea parintele cu ajunul dupa pranz cand eu impodobeam bradul. In seara de ajun mirosea a brad si a chisca in casa si se auzeau colindatorii la usa. Am crescut cu ideea ca cel mai frumos cadou adus de Mos Craciun in seara de ajun este linistea sufleteasca si acea atmosfera de camin in sarbatoare. De a doua zi incepeau sa apara musafirii. Pana de Sf. Ioan aveam casa plina. Cu mici pauze cand mergeam noi in vizite. Revelionul incepea pe 31 pe la 5 dupa amiaza cand plecam cu uratul. Toata familia plecam prin vecini si pe unde treceam ni se alaturau proprietarii. Pana pe la 21 eram pe putini 30 de oameni ce ne mutam de la o casa la alta. Si nebunia continua pana pe la 7 dimineata. Unii ramaneau sa doarma, altii erau treziti mai pe dimineata si toata lumea era vesela.
De-a lungul timpului am incercat sa recreez sentimentul sarbatorilor din acea perioada. Dar oricat ma straduiam exista ceva care ma tinea departe de bucuria aceea pura care se datora exclusiv comuniunii sufletesti dintre oameni. Comuniune ce s-a transformat dupa revolutie in egoism, individualism si fuga dupa bani.
Surprinzator e ca anul asta, in ciuda greutatilor si a necazurilor, sau poate ca datorita lor, acel sentiment de bucurie pura si-a gasit lacas in sufletul meu. Multumesc Domnului pentru ca mi-am regasit capacitatea de a ma bucura si tuturor celor din jurul meu care a facut posibil acest lucru.

prima zapada

Prima zapada din iarna s-a furisat intr-o dimineata si a asezat un covor alb si curat peste mica noastra asezare. Si ca in fiecare an, sotul meu a ripostat morocanos la bucuria noastra. In timp ce eu si Matei topaiam prin casa cantand un "Mos Craciu", sotul meu bombanea si ne amintea neajunsurile frigului. Asta in timp ce isi bea cafeaua. Ca dupa aceea (o fi din cauza cafelei sau a replicilor noastre) a recunoscut si el frumosetea si linistea albului din jur. Pana si curtea noastra arata mai putin dezolanta.

curtea fotografiata din pragul casei



aleea de la poarta pana la casa





Si parca bucuria zapezii nu a fost suficienta. Mai pe seara am fost coplesita de bunatatea si iubirea oamenilor. Oameni sau mai corect spus femei pe care nu le-am vazut niciodata, femei cu care nu am vorbit niciodata mi-au aratat ca iubirea salasluieste in sufletele oamenilor, ca "necunoscute sunt caile Domnului" si iubirea Lui poate lua cele mai neasteptate forme. Si daca cu ceva posturi in urma spuneam ca bucuria nu reuseste sa isi faca loc in sufletul meu, acum simt ca iubirea cu care am fost binecuvantati au topit si cele mai mici aschii de gheata....

Norul si duna de nisip

De Paulo Coelho ("The Cloud and the Sand Dune" din volumul "Like the flowing river")
Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.
"Ce faci?" a strigat vantul. "Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala unde sunt uimitori munti si arbori!"
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si incet a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
"Buna dimineata", zise el. "Cum e viata acolo jos?"
"Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?"
"Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri."
"Pentru mine", zise duna, "viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea."
"Si asta te intristeaza?"
"Ma face sa simt ca nu am un rost in viata."
"Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu."
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
"Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?"
"Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important", zise mandru norul.
"Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar."
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
"Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna."
"Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine', zise duna. "Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri."
"Dragostea nu moare niciodata, zise norul. "Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul."
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.
Si astea toate pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.

icoana salvata

Icoana cu care am iesit din casa o am de la strabunicul meu. Din pacate nu am nici o fotografie cu ea dar una asemanatoare am gasit-o aici:

A mea nu are aura iar imaginile din stanga sunt un pic mai "simpliste" .

despre..."ziua de foc"

Despre "ziua" de foc am tot amintit dar nu am povestit. Astazi m-am hotarat sa scriu. Poate pentru ca sunt pregatita sa mi-o amintesc sau poate pentru ca ma gandesc ca asa vor disparea unele "efecte" sau macar se vor mai ... rari.

Joi seara (21 octombrie) am ajuns tarziu acasa. Sotul meu a avut treaba asa ca eu si Matei am stat pana tarziu la magazin si ne-am uitat la un film. Din pacate nu imi amintesc ce film am vazut... Ajunsi acasa, Matei si-a pregatit ghiozdanul si a adormit imediat. Noi am mai ramas in bucatrie.... Primisem niste ghebe si le-am spalat si fiert pentru zacusca. Pregatisem cam tot ce imi trebuia doar ca din cauza orei tarzii am amanat zacusca pentru a doua zi. Ne-am bagat in pat destul de tarziu, cred ca era in jur de ora 1... Pisica, care de regula dormea in bucatarie, era ghemuita la noi in pat. Cand sa o duc la locul ei, mi-a aratat usa miorlaind asa ca am dat-o afara. M-am trezit de cateva ori peste noapte dar am dat vina pe oboseala (mi se mai intampla sa nu pot dormi daca sunt prea obosita). Pe la 4.30 m-am trezit pentru un drum la baie. Un sfert de ora mai tarziu s-a dus si sotul meu. Nimic nu ne-a atras atentia....

Apoi, ca prin vis am auzit batai in geamul usii de la camera si vocea copilului care tipa:

- Arde ceva! Arde ceva!

Sotul meu a coborat din pat apoi l-am auzit:

-Repede ca arde casa!

Eram intr-o pijama cu tricou si pantalon scurt. Am iesit afara cu telefonul in mana. Am sunat la pompieri. Era 5.05 am. Imi amintesc vocea de femeie care mi-a dat legatura. Apoi un barbat care ma intreba ce si cum arde, apoi adresa. Am sunat veciniii. Pana sa ajunga cineva am imbracat copilul, nu imi amintesc cum dar mai tarziu am constat ca nu are decat o soseta, si l-am urcat in masina cu o plapuma pe el, apoi am trecut la scos apa (hidroforul se stricase in saptamana aceea). Sotul meu tipa, poate aude cineva, ceva...

Copilul mi-a povestit mai tarziu ca nu focul l-a speriat cel mai tare ci tipetele tatalui sau.

Amintirile sunt trunchiate, selective si fragmentate. Nu reusesc sa le pun intr-o ordine cronologica. Imi amintesc ca scoteam apa si vecinii stateau la rand cu galetile sa arunce apa. La un moment dat cineva de la primarie m-a luat de umar si mi-a spus:

- Incearca sa scoti din casa ce se poate pentru ca .....

Am intrat in casa, si printre rotocoalele de fum m-am uitat imprejur si am luat un singur lucru in brate: icoana Maicii Domnului de pe perete si am iesit. Era o icoana veche de peste o suta de ani pe care i-am pus-o copilului in brate in masina. Era multa lume in curte iar pompierii intarziau. Pe la 6.20 am a ajuns si masina de pompieri. Aveam deja 20 minute de cand priveam acoperisul cum arde. Preintre vocile pompierilor o voce m-a trimis sa ma imbrac. Atunci m-am uitat in jos si am vazut ca eram desculta, in tricou si pantalon scurt. Privind in jur am descoperit paltoanele scoase pe sarma cu cateva zile in urma la aerisit. Unul l-am luat pe mine iar pe sotul meu (era tot in pijamale si descult) l-am imbracat cu o geaca rosie cu guler alb. El a identificat ghetele pe undeva dar eu m-am ales cu o pereche de saboti. De sosete nici nu se punea problema. Mai pe seara am vazut basicile negre de pe degetele sotului meu. Cazuse bruma si ... degetele i-au degerat....

Se lumina de ziua cand a ajuns si o echipa de la e-on si a decuplat instalatia electrica de la stalp (consola de pe casa era deja data jos). Deoarece copilul era cu pisica in brate in masina, destul de linistit, sotul se mai linistise si discuta cu pompierul sef am ridicat ochii spre casa. Atunci m-a coplesit grozavia situatiei. In locul acoperisului erau cativa capriori fumeganzi si cativa pompieri ce incercau sa stinga ultimile semne de foc...

16 noiembrie

Astazi am doua mari motive de sarbatoare: ziua de nume a copilului meu, Matei si ziua de nastere a soacrei mele. Din pacate starea de bucurie isi face greu loc in sufletul meu. Orice motiv de bucurie as gasi cu mintea, sufletul meu e amortit. Oricat incerc sa ma conving ca viata merge inainte, ca in ciuda problemelor, se pot gasi motive de bucurie, motive de incantare sau motive de sarbatoare undeva in mintea mea inca rasuna vocea copilului strigand ca arde. Pobabil va mai trece multa vreme pana cand voi reusi din nou sa fiu vesela sau pana voi reusi din nou sa ma bucur. Pana atunci, incerc sa renasc din cenusa, sa improvizez, sa reamenajez, cumva incerc sa imi infrumusetez viata cu speranta ca frumusetea va patrunde si in sufletul meu si va darama zidurile de gheata ridicate impotriva flacarilor....

casa arsa

ceea ce a fost bucataria



vedere dinspre bucatarie



bucataria si ce a mai ramas din congelator

congelatorul, congelate facute scrum

in bucatarie, scheletul canapelei si ceva oale....

aragazul mutat in usa alaturi de ceea ce a fost centrala termica

intrarea podului



un alt unghi pentru intrarea podului si.... oala minune



Ma pregatesc de poze in timp ce mai identific....aspecte arse

In sfarsit am gasit un aparat de fotografiat. Cred ca maine, dragul meu blog va fi impodobit ca pentru halloween. Cineva, privind la casa mea arsa, spunea ca e mai mult decat potrivita pentru o petrecere de halloween. Doar dovlecii lipsesc. In rest .... Dar daca ma gandesc bine, mai am timp sa pregatesc o petrecere sinistra pentru noaptea de Sf. Andrei, noapte in care se spune (in traditia romaneasca) ca ies strigoii....
Din pacate nu am reusit sa transcriu toate retetele din caietul meu de retete pe blog iar acum ii duc lipsa, ca si cartilor de bucate arse. Si surpriza mea a fost ca nu le-am gasit pe net. Doar o parte si nu in varianta pe care o faceam eu de ani de zile. Asa ca voi fi nevoita sa ma folosesc de amintirile mele, ale mamei (care nu le mai face de cativa ani) si sa experimentez diferite variante pana..... va iesi ceva. Si apoi le voi posta.

taciuni, frunze ruginii si bogatie sufleteasca

Toamna este anotimpul meu preferat. Splendoarea frunzelor ruginii, bogatia de arome si culori precum si satisfacia muncii de peste an m-au fascinat intotdeauna. Atmosfera generala a toamnei, pentru mine este una de bucurie, de acumulare de satisfactie. Cu ceva saptamani in urma, faceam inventarul la congelate, la camara si la beci si ma declaram total multumita de mica mea gradinuta din vara asta. Toate erau aliniate ordonat. Mai erau cateva de adunat si randuit la locurile lor dar se preconiza o toamna lunga. In seara "de foc" adunasem toate necesare pentru zacusca de ghebe. Erau aliniate pe masa din bucatarie pregatite pentru a doua zi. Doar ca a doua zi ....
A trecut o saptamana si cateva zile in care am incercat sa imitam pasarea Pheonix: sa ne recladim viata din cenusa lucrurilor arse. Din fericire Dumnezeu are grija de noi ca intotdeauna. Ne-a daruit oameni dragi cu suflete mari care ne-au fost alaturi in aceste zile. Avem un loc dragut si frumos unde sa locuim, de unde sa ne putem bucura de culorile toamnei. Nu a fost locuit in ultimii ani dar dupa ceva munca si suflet pus ne va bucura sufletele cu maretia dealurilor si caldura sobelor. Si cum "omul sfinteste locul", casuta din capatul aleii ce mai ieri astepta locatari, astazi o numim ACASA. Catelul, iepurasul si gainile se invart vesele in curtea mare ce a devenit si pentru ele un camin.
Bucataria de care eram tare mandra, arsa complet a inceput sa se redoteze. Din primele zile au aparut (daruite de cei ce ne-au fost alaturi) farfurii, canite vesele, suporturi colorate, tacamuri, craticioare, ibric si multe alte maruntisuri necesare. Din fericire am ramas cu un frigider (mai vechi si ruginit motiv pentru care era in magazie) putin deformat de caldura dar speram noi functional (inca nu l-am probat).
Aseara am avut surpriza placuta ca si produsele mele congelate facute scrum sa inceapa sa fie inlocuite. O doamna cu care am vorbit de cateva ori pana acum ne-a "redotat" congelatorul cu fasole pastai, vinete, ardei copti, zarzavaturi si multe altele....
Sentimentele de recunostinta din asemenea momente ajung sa fie dureroase. Din pacate nu am fost niciodata buna la exprimarea sentimentelor cu atat mai putin a celor foarte puternice si nu reusesc sa le exprim nici macar prin gesturi cu atat mai putin prin cuvinte. Din punctul meu de vedere nici o combinatie de cuvinte nu reuseste sa exprime tumultul sentimentelor din aceste momente.
Ce m-a impresionat aseara la doamna care ne-a chemat a fost ca a insistat sa trecem pe seara si dupa ce ne-a umplut masina cu plapuma, perna de puf de gasca, lenjerie, craticioara, tacamuri, produse pentru "repopulat" camara si congelatorul, ne-a rugat sa nu spunem nimanui care o cunoaste despre vizita la ea deoarece ii e teama ca gestul ei facut din suflet si cu toata inima sa nu fie rastalmacit.
Mi-a reconfirmat faptul ca in esenta oamenii sunt buni, iubitori si altruisti ca exista acea iubire neconditionata dar din cauza societatii, a crizei, a mentalitatii de turma sau a altor conditii sociale dezvoltate in ultimii zeci de ani, avem tendinta de a ne ascunde aceste calitati uimitoare in principal de teama de a nu fi ridiculizate sau interpretabile.
Important e ca sentimentele exista si intr-un fel sau altul ele se manifesta. Si cel mai important e ca in ciuda evenimentelor pot sa admir maretia de culori a toamnei....