O tema intalnita des in ultima vreme. O tema despre care am mai scris este tema sacrificiului. In special a parintilor pentru copii. Multi parinti ai generatiei noastre, parinti ajunsi in jurul varstei de pensionare considera ca s-au "sacrificat" pentru copii lor si asteapta recunostinta vesnica din partea copiilor. Ce m-a surprins e ca am intalnit aceasta atitudine chiar la parinti care sustin ca si-au dorit copiii. Ca apare la acele femei care nu si-au dorit copii dar au fost "nevoite" sa le dea nastere din cauza legislatiei perioadei comuniste se spune ca e firesc din punct de vedere psihologic. Dar tot din acele considerente psihologice, comportamentul rebel al copilului este datorat intentie de avort a mamei. Asa cum parintele a respins mental sarcina, copilul ajuns la la o anumita varsta isi respinge parintele. Pana aici exista o logica (legea compensatiei). Dar in momentul in care la parinte apare si acea atitudine de victima deja logica dispare si e cam greu de gasit puterea de a intelege manipularea emotionala pe tema vinovatiei. Iar copilul, ajuns la randul sau parinte, reactioneaza la fel ca in copilarie cand parintele activeaza acea stare (se simte nimicit). Apare dorinta de a-si multumi parintele pe de o parte, durerea de a se simti neapreciat/ nevalorizat pe de alta parte si nu in ultimul rand lupta de a-si creste propriul copilul fara handicapuri emotionale. Cred ca trebuie sa fii un pic supraom ca sa poti reusi toate astea. Si putini sunt...
Cred ca momentul cand decizi sa cresti un copil (fie ca il faci sau nu, fie ca l-ai dorit sau "s-a intamplat") iti asumi aceasta responsabilitate. Nu e o "activitate" prin care sa fii recompensat nici prin a ti se implini visele pentru care nu ai avut puterea sa lupti nici ca sa primesti recompense pentru "sacrificiile" facute pentru el. Iar daca copilul face greseli (este inevitabil sa nu ia decizii proaste la un moment dat, inevitabil sa nu greseasca) nu o face ca sa fie nerecunoscator sau ca sa iti faca in ciuda ci pentru ca e firesc. Si la fel de firesc mi se pare sa dai orice alt sentiment egoist la o parte si sa te gandesti cum il poti sustine pentru a depasi momentul si pentru a invata ceva din experienta dureroasa, pentru a nu se mai repeta. In nici un caz nu trebuie sa adaugi la durerea lui si durerea vinovatiei pentru dezamagirea proprie. Din greseli invata, datorita greselilor invata sa isi asume deciziile si consecintele lor la varste tinere iar la varsta maturitatii face eforturi de a minimaliza consecintele mai putin placute si a scoate ce e mai bun din situatie. Iar daca parintele e dezamagit nu cred ca e problema copilului ci a sa proprie. De ce spun asta? Pe de o parte pentru ca se asteapta la un anumit parcurs al copilului trasat mental sau nu de catre el, fara a-si consulta sau cunoaste copilul (uneori exista o imagine mentala a copilului in mintea parintelor care poate sa nu corespunda cu realitatea). Traseu trasat copilului, ajuns tanar sau adult, nu poate fi respecta pentru ca e un individ cu personalitate proprie si nu o marioneta. Tot ce poti face ca parinte este sa il ajuti sa creasca, sa il ingrijesti si sa il sfatuiesti dar deciziile si le ia singur de la o anumita varsta. Iar restul tine de alegerea ta ca parinte: te bucuri de omul minunat care a ajuns datorita tie (atat genetic cat si educational), te rugi sa nu aiba prea multe piedici in calea sa iar pe cele pe care le are sa le depaseasca frumos si il sustii atat cat poti atunci cand are nevoie sau te plangi si iti amarasti sufletul (atat pe al tau cat si pe al copilului, al partenerului sau de viata si chiar al nepotilor). Cu siguranta nu il ajuti deloc amintindu-i cat de greu ti-a fost ca parinte sau sa ii reprosezi "defectele partenerului" pe care le proiectezi in el.
Sa fii parinte este o alegere proprie. Sa fii multumit de copii tai e tot o alegere proprie (fara sa uiti ca sunt creatia ta, atat genetica cat si educationala). Si respectandu-i (atat pe ei cat si alegerile facute de ei) vei fi respectat mai mult decat daca se vor simti obligati.
Indiferent de varsta pe care o avem trebuie sa ne asumam propriile deciziile si sa vedem frumusetea consecintelor lor. Chiar daca asta inseamna sa discutam despre contextul in care le-am luat, despre influentele exterioare pentru ca asta ne invata de ce trebuie sa tinem cont pe viitor atunci cand avem decizii importante de luat. Uneori e greu sa acceptam ca realitatea nu e absoluta ci ca ne amintim mai mult emotiile momentului iar cand repovestim exista posibilitatea sa schimbam detalii pentru a putea transmite acele emotii. Doar ca intotdeauna exista mai multe puncte de vedere, mai multe persoane implicate si deci mai multe emotii, chiar contradictorii. Si exista riscul, daca isisti pe adevarul propriu, sa poti rani, la fiecare repovestire, pe ceilalti participanti la eveniment. Iar cand e vorba de propriul copil, cu emotii fragile, ranile emotionale sunt pe termen foarte lung si de multe ori ingropate atat de adanc incat cu greu pot fi vindecate.
