Fila de jurnal

În sfârșit s-a încalzit. Acum 2 saptămâni încă faceam focul seara iar acum dormim cu geamul deschis. Din păcate miezul zilei, pentru mine e destul de obositor. Nu doar că mă simt toropită, dar soarele de prânz îmi creează o stare urâtă de disconfort, așa că fie imi găsesc de treabă in casa, la răcoare, fie imi iau o pauză de somn ceea ce duce la nopti mai scurte (ca somn) și un pic mai agitate. Oricum ultimile două săptămâni au fost destul de agitate. Pe lângă aglomerarea treburilor in curte si câmp (cosit, intors, balotat) am avut si multe drumuri datorate finalului de an universitar la Matei (si final de master), dar si perioadei de depunere dosar titularizare cu tot felul de hartii si completări de dosar, cu scapari si emoții. Speram ca guvernanții să se tina de cuvant si sa fie posturi titularizabile de la jumatate de normă ca să scape de această nebunie anuala a titularizării. Am citit multe comentarii legate de notele de la titularizare a profesorilor, făcute de persoane care habar nu au câtă uzură nervoasă implică acest examen dat anual de profesori uneori până la pensie pentru materii cu 1-2 ore pe săptămână la o scoală. Asa cum se discută mult de acele concedii, confundate cu vacantele scolare, ale cadrelor didactice, fără a se lua in calcul că aceste examene de titularizare ocupă toată vara, incepând din mai cand se depun doasarele până in august când sunt sedintele publice pentru ocuparea posturilor, sedinte care se tot tin pâna la final de septembrie când se completează normele didactice si toate astea pentru un contract de muncă pe un an.

În curte au inflorit margaretele, bujorii dar si macii batuti. De cativa ani ma tot chinui să prind acest soi de maci decorativi si abia anul acesta am 2 fire mari. Sper că anul viitor să am gradina inundata de aceste frumuseti. 

În gradina sunt in intarziere, dar vom recupera saptămâna viitoare. A inflorit mazarea, au inceput să iasă fasolele de pastăi iar cartofii au lujerii destul de maricei. Căpsunile sunt destul de mari si le analizez zilnic dacă incep să se coacă, agrisele sunt si ele destul de maricele si probabil vor deschide sezonul de dulceață. Aseară am zărit primul trandafir de dulceață care iși arată timid petalele in timp ce menta e inaltă si ar fi cazul să o culeg. Probabil azi voi deschide sezonul de cules plante medicinale cu cateva flori se soc. Urmează o perioadă destul de aglomerata în gospodărie iar eu am inceput un nou curs de dezvoltare personala. Un curs in care am cunoscut doamne extraordinare, trecute de varsta pensionării dar care debordează de entuziasm si bucurie chiar daca au in spate o istorie destul de zbuciumata sau poate datorită acestei istorii. Un curs care a răscolit iar dulapul meu de emoții, din care mai iese câte un schelet si până nu le pun in ordine, pe fiecare in sertarul său nu cred că voi fi prea comunicativă sau poate voi fi după ce le voi intelege. Din fericire acest curs e un pic mai scurt decat precedentul si sper că rezultatele vor fi mai rapide pentru că deja am o fundatie pe care să mă reconstruiesc. Citind notițele cursului precedent am constatat că obiectivele cu care l-am inceput sunt fie atinse, fie in curs de atingere asa că in acesta am indraznit să pun obiective un pic mai îndrăznețe. 

Se anunță o vară plină de emoții, de care as vrea să mă bucur la maxim, mai ales că devin din ce in ce mai suplă iar cantarul a devenit un prieten drag cu care sunt nerebdătoare să mă văd saptamanal.

Jurnal săptămânal

 In ultima vreme totul a fost amestecat. Vremea a fost când ploioasă, când cu nori dar si cu dimineți însorite. Iar eu am fost ca vremea. Am avut zile cu multă energie dar si cu o stare de bucurie inexplicabilă, când am făcut sarcini pe 2 zile dar si zile in care am tras de mine să imi realizez macar sarcinile zilnice. Numarul meu de kilograme se micsorează intr-un ritm sănătos adica in jur de 1 kg pe săptămână iar gândurile mele nu se mai adună pentru a crea scenarii in care să imi justific unele actiuni dar am descoperit că incă mai există vinovăție. E o formă mai subtilă, mai pitită sub acțiuni de asumare a răspunderii in situații in care nu e cazul. Mi-a atras atenția o frază dintr-un articol legat de iertarea de sine. Era ceva despre faptul că atunci când actionam sau spunem ceva ce nu ne reprezintă e spre crestere atat a noastră cât si a celorlalți implicați. Cum nimic nu e intâmplător pe lumea asta, are logică asa că am inceput să analizez situațiile care imi revin in minte, să vad dacă a existat un proces de crestere/invățare. Si pentru că am descoperit ca da, încet, incet mă eliberez de mai mult balast din trecut dar asta vine cu stari ciudate si perioade de adaptare la noua mea viată.

În gospodarie, Vivi devine din ce in ce mai alintată, a făcut 3 luni deja dar incă papa lapte, Iza, căprița mică continuă să imi aplice masaj la umeri prin sărituri când sunt aplecata la muls, Stufoșica ne-a daruit 3 pisoi poznași care ne relazează seara de seară cu joaca lor, Blue motanul mare vine doar din cand in cand acasă să se recupereze in timp ce Juniorul, motanul tânăr adună o gramadă de pisici prin curte.

In camp am terminat de semanat de săptămana trecută iar in gradină deja e nevoie de sapă chiar daca mai am bostănoșii de semanat si ceva fasole boabe dar asta după ce trece cu ierbicidul la porumb. Pregătim gradina de acasă pentru răsaduri. În grădinuța mică spanacul si salata deja e bună pentru salată in timp ce mazarea creste frumos iar cartofii au scos nasul din pământ.

Am inceput sa citesc „Foamea sufletului” de Mihaela Bilic, o carte care imi comfirmă multe lucruri pe care le stiam deja dar care vine cu o perspectivă nouă, aceea că schimbarea vine din interior spre exterior și nu invers. O carte in care se vorbește din nou despre tradiții, despre continuitate si onorare a inaintașilor. Interesant e că atunci când mi-am comandat cartea (de fapt un pachet cu 2 cărti pe aceeasi tema) mi-a atras atenția si un pachet (tot 2 carti) despre moștenirea unor obiceiuri de la stramoși (in termeni moderni „constelații familiare”) pe care mi l-am comandat. Trec printr-o stare ciudata in care as citi mult (imi fac timp doar seara si in zilele de sărbătoare) dar trec de la ocarte la alta fără să le termin si apoi mă intorc. Nu stiu daca e nevoie să se sedimenteze informația sau tine doar de nevoia din acel moment. Acum citesc in paralel „Rezerva” de prințul Harry, una cu temă religioasă si mai am un capitol din „Codul emoțiilor” plus ceva ușurel, romantic. E cam aglomerată noptiera mea, știu. Probabil asa e si in mintea mea si nu doar....

Si cum e soare afara am făcut o tură de poze din curte:

Eu si kilogramele mele

 E un subiect care m-a tot urmărit de-a lungul anilor. Si scriu despre el acum, ca pe viitor să pot reciti în cazul în care voi mai avea nevoie. Sunt concluzii la care am ajuns acum si care, pe moment mă ajută. Poate că maine voi descoperi altceva iar pomâne voi învăța ceva complet diferit, dar azi până aici am ajuns și am nevoie să le văd scrise.

Am fost copil crescut la bunici, la țară, invățat cu soare, apa de izvor si muncă in gospodărie sau la câmp. Am jucat handbal până la 14 ani iar asta a inclus si multe suplimente pe bază de fier. Am fost o adolescentă greuță, dar nu plinuță, cu 63 kg la 1,63m dar care se imbrăca de la raionul de copii (cea mai mică mărime de la adulți îmi era mare). În ciuda cântarului, mi se vedeau oasele șoldurilor prin fustele conice așa că preferam fuste cloș si bluze peste fustă astfel încât să nu iasă în evidență. Volumul a venit în cele 4 luni de stat in ghips pentru fractura de coloană. În dimineața accidentului veam 56 kg iar la scoaterea ghipsului 103kg. Faptul că puteam merge, în ciuda pronosticurilor medicilor, a făcut ca greutatea să pară o problemă banală. Mai complicat a fost cu hainele pentru că masurile se dublaseră iar incălțămintea cu toc sau talpă groasă a devenit o amintire pentru că a fost inlocuită cea fără tocuri si cu talpă flexibilă. La un an de la scoaterea ghipsului, după 8 luni de mers cca 10 km pe zi prin Iași, am reusit să ating 73 kg. Eram mai mult decât mulțumită. Apoi am revenit acasa,  punând pe picioare firma iar kilogramele au inceput să se adune încet și sigur. Tratamentele de sarcină m-au aruncat la 128 kg. A urmat o perioadă foarte grea, cu divorț, faliment, depresie iar o parte din kilogramele s-au mai dus astfel încât la a doua cununie aveam 87 kg si 36 de ani. Speram că mutarea la tara, reducerea stresului si mâncarea naturistă imi vor regla nu doar glicemia ce imi dădea multe dureri de cap fiind la limita superioară ci si o scădere în greutate, dar nu a fost așa. La 50 de ani am analizele bune (glicemia la limita superioară si colesterolul la limita inferioară) dar si o greutate cu 3 cifre. Cu un an în urmă am decis că nu e suficientă miscarea, alimentația și o evitare a stresului și că probabil mai există o componentă care ma îngreunează. Așa am descoperit emoțiile. In multe programe care lucrau pe tema emoțiilor în procesul acesta de ingrășare-slăbire se vorbește de protecție. Că undeva în subconștient există o teamă iar stratul adipos vine pentru protecție. Mi-am analizat momentele în care am inceput să depun și am zis că există o logică așa că am lucrat pe schimbarea tiparelor mentale astfel încăt să nu mai am nevoie de protecție. Dar kilogramele au rămas la locul lor. Chiar s-au mai adunat câteva. Am constatat că de-a lungul vieții, lucrând intr-un domeniu masculin, chiar dacă nu sunt o femeie frumoasă, am beneficiat de o oarecare atenție nedorită din parte bărbaților și probabil stratul adipos era menit să tină la distanță acea atenție. Am descoperit si un incident dureros (trauma) în copilărie cu tentă sexuală așa că am lucrat o vreme pe această temă. Destul de greu de integrat și iertat dar pănă la urmă am reușit să accept că acea atenție m-a ajutat mult în activitătile mele comerciale chiar dacă mă irita si în scurt timp am constat că au dispărut chiar și privirile deranjante pe stradă. Doar kilogramele au rămas la locul lor. Măcar nu s-au mai adunat. Începusem să mă resemnez dând vina pe acea perioadă de transformare a femeilor in jurul acestei varste, când, o discuție cu o doamnă dragă mie mi-a mai dat o temă de gandire: responsabilitatea. Tot o agresiune de care subconștientul voia să se apere. Am început săpăturile în amintiri până în copilărie. Au fost destule responsabilități și de la vârste destul de mici. Unele au fost destul de copleșitoare dar datorită lor sunt o femeie responsabilă și asumată. Ce e drept am obiceiul de a-mi asuma responsabilități oriunde și oricând. Am devenit atentă la acest tipar. Uneori reușesc să separ responsabilitățile mele de ale celorlalți dar sunt și momente în care mă implic mai mult decat e cazul. Au mai trecut ceva săptămâni în care am constatat că a dipărut nevoia de a ronțăi continuu dar cântarul meu se încăpățâna să indice tot un număr cu 3 cifre dar ceva mai mic. Cum a venit primavara și alimentația văcuței mele a trecut de la uscat la verde, cantitatea de lapte a crescut deci și timpul în care sunt atentă doar la sunetul laptelui în cană. E momentul meu de introspecție. Așa am descoperit că discursul meu interior e axat cumva pe explicații, pe justificări. Urmărind această logică am descoperit pitit bine în subconștient acel „nu merit” despre care susțineam cu convingere că nu există. Acel sindrom al impostorului ascuns sub justificări si tipare. Chiar dacă mental am toate argumentele să cred că merit orice, subconștientul o ținea pe a lui. Cine stie unde si când s-a format acel tipar.... Prezența unor persoane din trecutul meu care mi-au apasat anumite butoane, la un anumit moment dat, m-a făcut să cred că am descoperit punctul nevralgic. Am înlocuit acel „nu merit” cu „MERIT SĂ...” și doar 3 săptămâni de lucru cu aceste convingeri au dus la incă o gaură la curea. Încă nu am curaj să mă urc pe cântar dar mă bucur că nu mai ajung atât de des în bucătărie, nu mai fac căderi de glicemie care să mă trimită tremurând la frigider iar serile le petrec citind sau impletind fără să simt nevoia unui castron de ronțănele prin preajmă. Peste zi am doar două momente când imi e foame si atunci stiu clar ce vreau să mananc adică pe la 10,30 - 11 simt nevoia de proteină (în special ouă) iar pe la 18-18,30 am nevoie de ciorbă sau tocană în general, iar dacă sunt obosită fizic aș manca carbohidrați (cartofi sau făinoase). Între aceste două mese mă mai alint cu mere sau alte fructe și cam atât. Doar dacă trec de ora 23 fără să adorm mă mai tentează cate un compot. Dacă vremea ne permite, seara ne plimbăm. Am reînceput ușor dar cât de curând vrem să ajungem iar la cei 6 km zilnic. Ce mă bucură e sentimentul de ușurare. Nu știu daca e de la kilograme sau de la emoții dar mă simt mai ușoară și mai liberă.

Multă vreme am citit de nemulțumirea care ne trimite la mâncare pentru un strop de bucurie sau o alinare. Din păcate nemulțumiri avem tot timpul (facturi/ salarii/nevoi) și nu le poți ține la distanță. E ușor să spui că e suficient să schimbi atitudinea față de ele pentru că sunt momente când ele te pot copleși. Să lucrezi doar cu motivele de nemulțumire e ca și cum ai trata doar efectele fără să mergi la cauză. Iar nemulțumirile sunt doar efecte, ele vin pe fonduri mai ascunse și mult mai dureroase și par mult mai grave doar pentru că sufletul țipă după alinare. Și e și mai greu, când iți vine să urli pentru că te-ai impiedicat de papucii copilului/soțului lăsați în cale, să te intrebi „de fapt ce mă irită atât de tare de urlu pentru niște papuci?”,„care e de fapt durerea?”. Dar odată ce începi să iți pui aceste întrebări iți va veni și ideea răspunsului. Pentru că doar tu îți poți răspunde la aceste întrebări. Doar tu iți poți urmări direcția gândurilor (ce situații simți nevoia să le justifici, ce discuții simți nevoia să le reiei în gand) și să iți dai sfaturi ca și cum le-ai oferi copilului tău sau celei mai bune prietene.