Sambata la tara

Soarele bate vesel in geam. Se anunta o zi plina. Cafeau o beau in liniste apoi sotul pleaca la treburile lui. Are o zi aglomerata sau mai degraba fragmentata intre 3 obligatii imprastiate pe toata ziua. Fiind o sambata din postul mare nu pun la spalat dar dupa ce termin cu "linistirea animalelor" adica curatenie, apa si mancare ma hotarasc sa fac curatenie in bucataria de vara. Voiam sa inlocuim aragazul asa ca stersul si curatatul s-a extins la toata bucataria de vara. Mai ales ca trebuie modificat un raft-suport butelie, inlocuit un sistem de iluminat ars si montat o sina pentru o perdeluta. Pe la 11 aud o masina oprindu-se la vecinii din spatele casei. Casa nu e locuita dar vin din cand in cand sa faca gratar in curte. Fiind si cu unul din baieti si cu copii acestuia ma bucuram ca se mai aud glasuri de copii in sat. E mai relaxata atmosfera cand se aud rasete de copii. Pe la 13 apare si mirosul specific de carbuni si aud miscare in spatele sopronului de lemn. Sopronul exista cand am luat casa si am tot amanat daramarea lui pentru ca inca e util in gospodarie. Banuiam ca in curand va aparea si mirosurile specifice gratarului chiar daca suntem in mijlocul postului mare dar sunt de inteles: stau la oras iar perioada asta cere mici evadari. Nu trece mult si in sopronul nostru de lemne se vede fum. Iar mirosul fumului nu era nici de aschii si nici de carbune de la gratar. Ma uit dupa sotul care era in casa. Se pregatea de plecare. Ma gandesc ca au terminat gratarul si au rasturnat carbunii sub copacul din spatele sopronului nostru, dar parca fumul se vede sub acoperis si nu deasupra. Las treburile si ma uit in sopron. Fumul iesea din mijlocul sopronului, la vreo jumatate de metru de peretele din scanduri, de sub un teanc de lemne. Strig la sot si ma duc dupa galeata cu apa. El alearga sa vada de unde vine fumul iar eu incep sa incarc galeti cu apa. Dupa a 3-a se linisteste fumul si incercam sa gasim sursa focului. Sub stiva de lemne gasesc un filtru de tigara. Vecinul fumeaza si are un stil mai flegmatic de a arunca chistoacele. Probabil aruncat la intamplare s-a strecurat printre scandurile peretelui din spate si si-a facut de cap sub stiva de lemen. Eram prea speriata de intamplare ca sa am alte reactii dar tot le-am strigat sa aiba mai multa grija la aruncarea chistoacelor ca nu sunt pe asfalt.... Ceva mai tarziu am resimtit spaima zilei si rememorand evenimentele am constata ca vecinii au plecat in mai putin de o ora dupa incident fara sa se mai simta miros de gratar. Doar ca pe mine m-a urmarit intamplarea si am avut cateva nopti garnisite cu puseuri de tensiune si atacuri de panica.  

Ma gandesc ca si noi am facut greseli cand ne-am mutat de la oras la tara. Sau am considerat ca stim mai bine sau ca putem reinventa roata dar cred ca atitudinea lor e mai mult decat convingerea ca ei stiu mai bine si tine mai mult de respect pentru cei din jur, pentru natura si nu in ultimul rand fata de ei. Ce e drept nu e prima data cand ne lovim de atitudinea vecinilor si e posibil sa existe o acumulare de nemultumire, dar e prima data cand efectele atitudinii lor lasa urme. Si nu pot sa nu ma gandesc la ce s-ar fi intamplat daca nu eram acasa.... 

13 ani

 

Si iata ca micul meu blog a implinit 13 ani. 

Au fost perioade cand am scris mult, altele cand nu am scris nimic dar privind in urma au fost 13 ani de vindecare si evolutie. A inceput ca terapie prin scris, a continuat ca un jurnal si astazi e locul unde imi notez momentele frumoase dar si cele in care, cred eu, am ceva de spus. Uneori e doar un loc in care refulez furia si neputinta, iar alteori e locul in care imi strig fericirea. E locul meu de suflet, locul unde imi amintesc si in care ma pierd uneori. Un loc a vindecarii dar si un loc din care imi iau curajul de a merge mai departe. Un loc in care gandurile prind aripi iar visurile prind forma.... Un loc in care sa ma regasesc atunci cand ma pierd prin viata si nu mai stiu cine sunt. E locul care imi aminteste de caderile si ridicarile mele, de momentele in care eram slaba dar puternica in slabiciunea mea.
13 ani in care am invatat ca pot schimba ceva prin scris chiar daca acel ceva e doar atitudinea mea. 
13 ani in care am vazut ca oamenii chiar citesc ce scriu daca scriu cand chiar am ceva de spus.
13 ani in care am descoperit oameni minunati care scriu, oameni de la care am ce invata si care stiu sa stransforme slabiciunea in forta, uneori o forta a bunatatii si blandetii.
13 ani in care am tot redescoperit ca sufletul e mai important decat materialul. Pentru ca in virtual suntem doar ce putem transmite si nu ce avem.
13 ani de viata si de lectii pentru care multumesc tuturor celor ce citesc dar si celor pe care ii citesc.
Multumesc tuturor pentru acesti 13 ani!