Prima duminică după Paște

 M-a trezit soarele vesel ce imi batea în geam.

Mai erau câteva minute până să sune ceasul așa că am decis să mai lenevesc. Motanul stătea pe pervazul din exterior al geamului de la dormitor si privea atent la ceva. Urmărindu-i privirea am zărit două rândunele. Primele pe anul acesta, apoi au apărut si porumbeii obișnuiți pe suportul viței de vie sporovăind veseli pe limba lor. Pitigoii făceau concurs de cântat cu o mierlă iar o ciocănitoare batea ritmul in nuc. Fiind duminică nu am pus de cafea imediat ce am iesit din baie, doar am pornit aparatul și mi-am făcut lista cu ce am de făcut cât s-a pregătit soțul de plecare. Cu mirosul de cafea umplând toată casa am facut ordine si mi-am pregătit ținuta pentru mers la cimitir, la bunicii paterni care m-au crescut. Am continuat ziua cu întalnirea de dimineață din curtea animalelor unde m-am „bucurat” iar de un masaj la umeri făcut de Iza, căprița mică ce se urca in spatele meu in timp ce mulg caprele. Bucuria căprițelor când mă vad, cotcodaceala gainilor când le deschid, salutul vesel al scroafelor si privirile blânde ale vacuțelor îmi dau o stare de mulțimire, de implinire si bucurie in fiecare dimineață. Cred că cel mai frumos tablou e privelistea caprelor colorate în iarba verde sau a cocoșului cățărat pe un gard în timp ce iși anunță țanțoș prezența. 

Mi-am terminat cafeaua în timp ce mă pregăteam de plecare. În ultimul moment am decis să renunț la ghetuțele fără toc si să mă încalț cu pantofii noi cu talpă ortopedică. Fusta neagră si lungă trebuia inveselită cu un pic de culoare. Am ajuns la cimitir la timp ca să nu aștept prea mult, dar și să am timp să așez jardiniera cu flori „frez”, cum zicea bunica la roz, iar ouăle de ciocolată din coș și-au găsit repede zâmbete de copiii la vederea lor. La întoarcere, am constata că soțul meu iși terminase treaba mai devreme și a găsit o mânăstire la doar o ora de mers cu mașina, la care nu mai fusesem.

- Ce zici? Mergem?

- Normal! Vremea e frumoasă și ne prinde bine un pic de relaxare...

- Mergem îmbracați așa sau ne schimbăm în ceva mai comod?

- Daca mergem la mânăstire nu ne mai schimbăm...

Mi-a trecut prin minte să pun în mașină papuci sport dar eram atât de entuziasmată încât am renunțat. Nici măcar apă nu am luat. Erau doar două ore dus-intors așa ca nu avea rost. După vreo jumatate de oră de mers, o durere de cap a început să ii dea târcoale soțului meu. Aveam ceva medicamente prin mașină așa că am oprit să luam o sticlă cu apa, dar fiind un magazin de sat nu am găsit decât suc acidulat. A urmat un indicator cu o mânăstire cu hramul Sf. Mina la care am decis sa oprim. O locație destul de nouă, aflată într-un loc relativ izolat, pe un deal cu o priveliște minunată care ne-a încărcat cu liniște si aer curat. Apoi a urmat Mânăstirea Horaița, o locație micuță, ingrijită, liniștită și cu mulți pisoi. Parcarea era asfaltată, aleile cu piatră fixată in ciment, iarbă verde, zugrăveala albă pusă în evidență de tâmplăria de lemn lăcuită și pisoi alintati peste tot. La ieșire am zărit un alt indicator spre schitul Horăicioara. Întâi am descoperit drumul forestier îngust și cu pietre mari. Drumul serpuia printre copaci si era fără prăpăstii laterale care să îmi dea emoții. Telefonul era fără semnal așa că am mers după indicatoarele fixate pe copaci. O bariera ne anunța că până acolo se putea mergea cu mașina. Am parcat, mi-am privit pantofii noi cu tapla fină si un pic de toc apoi urcușul destul de abrupt, umed si argilos. Dar daca tot am ajuns până aici, 500 m cat scria pe indicator nu erau „un capat de țară”, așa că am pornit la drum. Prima panta a fost amuzantă. A urmat o porțiune mai lejeră la capătul căreia drumul ce se ascundea după o stâncă. 

O doamnă ce cobora m-a privit amuzată și mi-a zis că mai am doar două hopuri si gata, dar merită urcușul, păcat de pantofi... Al doilea urcuș a fost mai abrupt dar cu pietriș pe margini si niște bănci la capatul lui. Am urcat râzând si făcând haz de toată situația. Ne-am odihnit un pic și am pornit pe a treia pantă mult mai înclinată și mai argiloasă. Doi tineri ce impingeau două bicicletele la deal au alunecat cam un metru înapoi. Am prins fusta lungă in mână să văd pe unde calc si am mers pe margine, căutând zone fie cu frunze uscate, fie cu pietris mai mare și încet, încet am reușit să ajungem sus. Priveliștea era fabuloasă: un loc uitat de lume, incremenit în timp și spațiu, o liniște de vorbeam toată lumea în soaptă, o stupină răsfirată pe o pajiste de sub pădure și nu in ultimul rând un cățel negru si mic care ne verifica cu nasul la intrarea in curtea schitului. Am intrat in bisericuta mică. După pridvor ne-a întâmpinat căldura unei sobe de teracotă aflată lîngă ușa camerei circulare care era biserica. Catapeteasma avea picturi foarte vechi ce imi aminteu de picturile din bisericuța copilariei mele si care erau protejate individual cu paravane de plastic transparent fixate pe rame. Sfinții din picturi aveau ochii mari, inocenți și curioși. Pe cupolă erau 24 de siluete pictate pe două nuanțe diferite de fond: prooroci și apostoli, iar stranele aliniate de-a lungul peretilor circulari te invitau să te odihnești și să lași toate gândurile și grijile in seama Domnului. De cand am intrat am avut un sentiment de „acasa”, un loc cald și plin de iubire, un loc în care oricine ajunge e primit cu dragoste. Nu am vazut nici un locuitor al schitului, fiind duminică după prânz probabil erau la odihna, însă  schitul ne-a odihnit nouă sufletele. 

Drumul spre mașină a fost mai greu decat la urcare. Riscul să alunecăm era la fiecare pas. La un moment dat m-am gandit să renunt la pantofi si să cobor desculță dar era prea rece si prea umed așa că, pas după pas, am ajuns la mașină și înapoi în civilizație. Am revenit acasa în amurg dar odihniți din toate punctele de vedere, veseli si încărcați pentru o nouă săptămână.

Vă invit si pe voi să ajungeti la Schitul Horăicioara dar echipați de urcuș, cu bocanci si sticle de apă. La schit există și un izvor de la care lumea iși umpleau bidoanele dar noi nu ne-am încumetat să ajungem până la el. Poate data viitoare cand vom merge echipați corespunzător. 

ganduri in zi ploioasă

Si pentru că ploua si un comentariu la postarea trecută m-a pus pe ganduri, m-am intors in trecut pentru a privi unele intamplări cu mintea de astăzi.

Cititoarea m-a intrebat daca nu am simțit si eu că nu ne potriveam (cu doamna care m-a facut să suflu si in iaurt). Nu am simtit. Nici nu mă gandeam la „potriveală”. Dar doamna respectivă îmi povestise la un moment dat cat de dezamagită a fost de o altă doamnă, de pe forumul din care faceam parte, cand a intâlnit-o in realitate. Mie mi-a plăcut doamna, mi-a plăcut și familia ei și chiar mi-a fost si mai dragă in realitate poate și pentru sensibilitatea ei de doamnă de la oraș venită intre dealurile noastre, la tară. Poate și de asta am ignorat grimasele ei pentru că le-am considerat oarecum firești pentru situația dată. Ea era invățată in micromediu curtii de oraș mare si a nimerit intr-o curte imensă si neingrijită din punctul ei de vedere, pentru ca la 10 luni de la incendiu, in unele zile nici pe mine nu m-as fi gasit dacă nu stateam să mă gandesc unde as fi putut fi... 

Ce mi-a atras atenția? Cuvantul „potrivit”. Eu cred ca o relație intre 2 oameni se construieste și nu se „potriveste” pentru că potriveala implica un tipar. Iar tiparele, cred eu, nu aveau ce căuta intr-un mediu crestinesc asa cum se voia pe acel forum. Nu au ce cauta nicăieri dar asta e altă discutie. Cred că eu, cea din realitate, nu am corespuns imaginii pe care si-a făcut-o ea intr-un anume context. Privit din exterior nu e de neînțeles. Nici mie nu mi se pare că m-as potrivi cu vreun tipar pentru ca sunt unică. Așa cum fiecare dintre noi e unic. Citisem la un moment dat o carte, cu recomandari pentru doamnele preotese, in care se spunea ca cea mai mare greseală e să incerci să te incadrez intr-un tipar, pentru ca atunci se va simti falsitatea si iti pierzi din credibilitate, așa ca mai simplu e să adaptezi tiparul la personalitatea ta. Cred că sfatul acesta se potriveste pentru fiecare si in orice domeniu. Orice domeniu are regulile lui, orice comunitate are regulile ei și poti fi tu respectând reguli sau poti fi dezamagită pentru ca nu te incadrezi in tiparele construite cu acele reguli. Pentru mine sa iubesc oamenii, să ii iau asa cum sunt, cu bune si mai putin bune e natural (nimeni nu e perfect si toti o dăm cu stangul in dreptul, intr-un fel sau altul, la un moment dat) asa cum e natural să ii inteleg si pe cei ce nu sunt de acord cu mine sau care au o altă viziune asupra lucrurilor. Dar asta in masura in care exista respect pentru celalalt. Citisem undeva că gradul de intelegere dintre oameni nu este dat de ideile comune ci de respectul pe care si-l arata reciproc. Din respect față de mine nu stau in locuri sau medii in care nu există un minim de respect. Iar asta nu inseamnă ca nu pot aprecia calitatile acelor oameni sau partile lor bune. Doar că evit interactiunile in care nu ma simt confortabil. Viața e atat de scurtă incât nu cred ca trebuie irosit timpul in preajma unor persoane care seamana cu musca din pilda Parintelui Paisie. Mie imi plac albinele....

Jurnal săptămânal si o intalnire faina

 Ziua de luni a venit cu soare, ciripeala de păsări si miros de verde crud. Parcă toată natura a trecut prin Săptămâna Luminată cu bucurie chiar daca debutul săptămânii a fost cu ploaie sau poate datorită ploii. Pentru mine săptămâna a început cu bucuria slujbelor de Paște, cu o plimbare la niște doamne foarte dragi si s-a finalizat cu întalniri cu oameni minunati. 

Vineri am primit un mesaj de la o doamnă pe care o stiu de vreo 13-14 ani in mediul online ca e in zonă si că ar vrea să ne întâlnim. O doamnă de la care am invățat enorm de multe despre adolescența baieților. Invățături care mi-au prins foarte bine în ultimii ani. M-am bucurat mult că vom muta această relatie din online în offline. Apoi m-au napadit amintitea unei alte relatii care, odata mutata in offline s-a dezumflat ca un balon ce a poposit intr-un cactus. Atat de emotionata am fost că am uitat cadoul pregatit acasa si m-am simtit extrem de jenata cand doamna, venită de la drum lung ne-a bucurat cu produse facute de ea. 

Dar să revin la poveste. În timp ce scriam de zor mesaje, Ioana m-a sunat. M-a bucurat râsul ei foarte vesel si tonic. Discutia a fost relaxata de parca ne stiam de o viată si ne bucuram una de prezența celeilalte.  Am stabilit o intalnire la un castel renovat din zona, un loc drag sufletului meu unde nu am mai fost de ceva vreme. Apoi m-au năpădit amintirile. O altă doamnă care in online imi era foarte dragă si-a anuntat vizita la noi acum vreo 12 ani, la 10 luni după incendiu. Am asteptat-o cu tot dragul si m-am facut că nu vad grimasele ce le făcea in spatele meu. Mi-am deschis sufletul asa cum o facusem zilnic o perioadă pe net. Am fost eu asa cum sunt în orice situație și ea mi s-a parut a fi aceeasi persoana minunata din online. Seara am sunat-o să vad daca a ajuns cu bine la destinatie (era in tranzit pe la noi) si mi-a redat o parte din discutia avută cu doamna la care ajunsese. Din explicațiile date de cealaltă doamnă am dedus lista ei de „nemultumiri” la adresa mea, a gospodăriei mele si a familiei mele. Am fost socata. Am crezut că mintea imi joacă feste. Mi-am zis că sunt eu prea sensibilă si am imaginația bogata. Am zis că o fi nevoia mea de validare care creează scenarii sumbre si am lasat-o așa, să vad cum decurg lucrurile. Doar că nu era imaginația mea. La ceva vreme am vazut discutii in spațiu online cu amanunte pe care le stiam doar noi două despre tinutele noastre din curte in acea zi, despre masina noastră, despre gospodăria noastră si despre copilul meu. Si atunci am avut o imagine clară a caracterului său. Chiar dacă existaseră mici povesti din viata ei din care as fi putut deduce caracterul ei oarecum duplicitar sau ipocrizia de care dadea dovadă in anumite situații, am ales să vad doar partea bună. Alegere care mi-a adus dezamagire. Cum pe Ioana am cunoscut-o in acelasi mediu, am ales cu grijă atât locatia cat si tinutele noastre pentru intalnire. Ca cel ce suflă si in iaurt după ce s-a fript cu ciorbă. După primele minute mi-am dat seama ca imi făcusem griji degeaba. Ioana e o tipă pe cinste, care râde mult si cu tot sufletul, deschisă, jovială, caldă, sinceră si autentică. S-a lipit si mai tare de sufletul meu. Pe net pare mai sobră poate pentru ca temele abordate de ea pe net sunt mai sobre. Soțul ei e la fel de jovial si vesel. Relația lor e uimitoare, un exemplu pentru oricine ii priveste. Sunt degajati, relaxați și veseli. Iar cand povestesc despre nepotelul lor li se luminează chipurile si orice detaliu din jur dispare: sunt doar ei cu bucuria lor și parcă redevin copiii ce se bucură de bucuria lor. Doar privindu-i si ascultându-i intelegi conceptul de iubire neconditionata sau cum se poate ca 2 persoane sa devină parti ale unui intreg perfect. Cand ne-am despărtit (nici unul nu dadea semne că ar vrea să plece) nu mi-a venit să cred că trecuseră 2 ore. Parcă abia ajunsesem.... Mi-ar plăcea sa ne revedem chiar dacă ne despart vreo 300 km. Sunt oameni pe care nu ii intalnesti prea des in lumea asta cocoșata de griji si nevoi si chiar e nevoie de asemenea exemple de relații pline de dragoste si bucurie, relatii care au evoluat frumos in timp si care au devenit frumosi și impreună nu doar fiecare separat. Sotul meu a remarcat că ei lucrează impreună și că ei confirmă faptul că timpul indelungat impreună sudează relația. În ultimii ani am tot citit recomandari ca fiecare „partener” să aibă cercul său de prieteni sau loc de muncă separat ca sa nu se „piardă” in relație fară a fi mentionat riscul că astfel se poate să se piardă relația. Acel timp la muncă in care sunt unul în preajma celuilalt chiar dacă nu unul lângă celalalt probabil i-a ajutat să comunice fără cuvinte si astfel să se completeze. 

Mi-au redat cumva speranța că se poate, că sunt si familii fericite in ciuda vremurilor in care trăim, că apropierea de Dumnezeu e mai mult decât benefică unei relații iar plimbările in locuri incărcate de dor de frumos si de Dumnezeu incarcă baterii, că frumosul are forme infinite si că bucuria sterge urmele anilor. Mi-au confirmat că bucuria e o alegere, că grija pentru cei dragi te implineste iar respectul e esențial in relații.

Multumesc, Ioana!

Hristos a înviat!

 Și anul acesta frumosul drum spre inviere a luat sfârșit. Încă o zi de relaxare si apoi revenim la activitățile zilnice. Anul acesta vremea a reușit să îmi răstoarne planurile de pregătiri, să mă încetinească cumva sau poate că Dumnezeu a vrut să revin puțin cu atenția spre interior și să fac un pic de curățenie și în gânduri. Cred că oarecum am reușit ținând cont că am primit banii pentru un cadou de suflet pe care mi-l doream de ceva vreme. Am stat puțin departe de lumea online dar tot am mai aruncat câte o privire și am descoperit o tema care m-a pus pe ganduri. Se pare că nu am fost singura pentru că în ajunul invierii Anca Suzan Achitenei a pus in cuvinte foarte frumoase gandurile ce imi dădeau târcoale.

Pentru mine, pregătirile de sărbători sunt la fel de importante ca sărbătoarea în sine. Imi aduc aminte cu drag acelasi drum pe care il strabateam in copilarie alaturi de Bunica si femeile din sat. Forfota satului, mirosurile, sunetele imi răsună in minte in timp ce parcurg aproximativ aceleasi etape. Etape ce sunt mult simplificate de tehnologie (spalatul rufelor, cuptorul, aparatele de bucătărie, etc.) dar pregătesc marea bucurie a sărbătorii. E timp pentru mine, timp petrecut cu cei dragi, e implicare (a mea si a celorlalti), e bucuria zilei de sărbătoare, e leneveala din zilele de sărbătoare si mai presus de toate e intâlnirea cu Doamne Doamne. 

Adolescența mi-am petrecut-o cu părinții in oraș. Imi amintesc vaicareala mamei zilnică, oboseala si nervii din ziua de sarbatoare. Incercam să fac eu cat mai multe din pregătiri in speranța că bucuria se va întoarce. Lucra în ture de 12 cu 24 de ore și incercam să ii inteleg oboseala dar nu am înteles niciodata certurile din zilele de sărbătoare asa ca fugeam acolo unde gaseam mereu bucuria si linistea: la biserică sau în grădina Episcopiei unde ciripeala, mirosul lacului și aromele de tămâie imi aminteau că e sărbătoare. Tata încerca cumva să compenseze și imi incredința bugetul alocat sărbătorii. Imi plăcea să merg la cumpărărturi mai degraba cu el decat singură pentru că el avea intotdeauna rezerve.

In ultima perioadă in mediul online se vehiculează mult ideea de „timp cu tine” sau „timp de calitate alocat copiilor„ de „fă ce te bucură și nu ce trebuie” sau că „sărbătoarea nu e despre mancare” așa că „hai sa nu mai facem nimic pentru aceste sărbători” ceea ce m-a cam pus pe gânduri. Am mai fost acuzata că sunt traditionalista, că sunt invechită sau alte asemenea epitete așa că am luat o foaie de hârtie, am împărțit-o în douăsi am scris argumente pro si contra pregătirilor de sărbători. Luand modelul mamei e obositor, e o corvoadă iar bucatele pregătite ies mereu prost pentru că sunt făcute pe fugă așa ca e mai firesc să le cumperi gata făcute, impecabile ca aspect, bune de poze pe FB. În timp ce scriam si căutam argumente l-am auzit pe Matei vorbind cu niște prieteni online.

- Măi, voi nu știti ce e aia o copilărie fericită! Cea mai bună e salata beof de sărbători. Si cozonacul cald abia scos din cuptor. Și pasca e foarte bună dar nu se compara cu cozonacul de sărbători.

Eu fac salata beof si in timpul anului si mă gandeam de ce oare e mai bună cea de la sărbători. Si de ce cozonacul de sărbători e mai bun? Seara i-am povestit sotului atat frământările mele cât si discutia lui Matei. El a fost cel care a gasit răspunsul:

- Cu ce te ajuta Matei la bucătărie de sărbători?

- Frământă cozonacul si taie ingredientele pentru salata beof. Si uneori face si maioneza... Aha! De aia sunt cele mai bune! Contribuie si el! Si intotdeauna aveam discuții interesante în timpul acesta...

Asa că am aruncat foaia cu argumente. Cele mai pretioase amintiri ale mele sunt cele cu bunica pregătind sărbători așa ca atunci când mă pregătesc de sărbători o simt lângă mine și parcă vocea ei mă însoțește la fiecare pas si se pare că intr-un fel sau altul am reusit să dau mai departe bucuria sărbătorilor chiar dacă nu am fost prezentă în primii ani ai lui Matei. Si da, sarbatorile nu sunt despre mancare ci despre a fi impreună facând ce au făcut generații intregi de femei inaintea noastră. Sarbatorile sunt despre a ne amiti si a da mai departe amintiri și emoții. Viața s-a schimbat și nu mai facem zilnic activități care să ne reamintească de rădăcinile noastre, așa că ne-au rămas sărbătorile. De sărbători suntem cu toți ai noștri în sufletele noastre. Iar pregătirile de sărbători sunt sau nu  o corvoadă în funcție de cum le vedem noi. Daca curățenia de paste e o activitate de eliberare a acasei, de schimbare a hainelor sozoniere, un prilej de a aerisi si curăța casa sau o corvoadă depinde de noi. Putem face asta cu bucurie, dragoste si dăruire pentru noi însine (timp petrecut cu noi, respect și dragoste de sine) sau cu incrâncenare si epuizare. Putem în acelasi timp să ii implicăm pe toți ai casei si să o facem ca o joacă daca copiii sunt mici sau ca o activitate didactică în care copii învață grija de sine si grija de mediul încunjurător și atunci vorbim de timp cu cei dragi așa cum gătitul poate fi o relaxare în familie. Nu contează că cozonacul nu va câștiga un premiu sau decorul nu e de coperta unei reviste de amenajare, important e că sunt făcute cu drag impreuna. Si să nu uităm sărbătoare în sine in care sărbătorim ciclul vieții, revenirea, schimbarea si totuși continuitatea, trecutul si viitorul, strămoșii dar si urmașii. Si toate astea la un loc inseamnă dragoste, iar dragostea e bucurie.

Hristos a inviat!

Aniversare

 Si am ajuns și la 15 ani de blog. 

Uneori mă întreb când au trecut iar alteori mă întreb dacă au fost doar atât. Acum 15 ani vorbeam de plimbare în parc și păsări ciripind iar acum scriu izolată de nămeții de zăpadă. Vântul bate, zăpada e înaltă, o ieșire la animale e cu peripeții și muncă de dezăpezire în timp ce în casă miroase a pâine la cuptor și a cafea caldă iar focul pocnește vesel. Imi programasem o rundă de călcat și mici reparații la haine dar recitesc postări vechi:

- 2022

 - 2021

- 2019

- 2017

- 2016

- 2014

- 2012

- 2011

- 2010

- 2008

E interesant să urmăresc evoluția scrisului în timp dar mai ales a noastră, ca familie, creșterea lui Matei, a blogului și nu în ultimul rând a mea...

Jurnal săptămânal

 Si ultima săptămână din martie a trecut. Deja suntem în aprilie, ne mai despart doar 2 săptămâni de sărbătorile pascale.

A fost o săptămână cu vreme închisă. A început cu temperaturi cu minus noaptea si cu vânt puternic ziua si am încheiat-o cu nori si stropi de ploaie. Dar am bifat destul de multe pe listele mele. Soțul meu e cumva la zi cu munca câmpului. Dacă pun și cartofii puși și ierbicidați chiar suntem un pic înainte. 

În plus a făcut și țarcul Vivianei în grajd. O zi întreagă de muncă pentru a transforma un portbagaj de dacie (de pus deasupra) într-o poartă elegantă la țarc. Vivi nu a protestat prea tare că nu mai papă lapte când vrea ea. În plus a început să mănânce și făină. Separarea a și coincis cu o inflamație a unui sfert de pulpă la vacă motiv pentru care nu prea o mai primea la supt așa că ambele bovine sunt mulțumite de aranjament iar eu sunt și mai mulțumită că a crescut cantitatea de lapte din găleată.

Pentru mine săptămâna a fost pentru organizat, călcat si reparat rufe presărată cu mici etape de curățat și reorganizat în casă, fie un dulap, un sertar sau o zonă.

Nu știu dacă vremea sau poate viroza respiratorie imi dau o stare aiurea de tot. Acea nevoie de a sta eu cu mine și atât a adus o grămadă de elemente noi în procesul acesta de dezvoltare personala: constietizări de tot felul, emoții reprimate ce se cer vindecate, responsablități pe care am obiceiul să mi le asum și care nu sunt ale mele și peste toate un dor de frumos, de armonie și de bucurie. Am constatat că mă irită lucrurile lasate în coadă de pește. Acele răspunsuri evazive care mai mult complică situațiile în loc să le limpezească. Prefer un răspuns clar pentru a putea evalua situația obiectiv. Un răspuns evaziv, nici „da”, nici „nu”, nici „poate”, complică evaluarea situației cu o gramadă de „dacă” și de posibilități. Iar asta imi creează gânduri de genul „abia aștept să ..... ca să pot face.....”, gânduri care pun cumva viață pe modul „în așteptare” iar asta nu îmi face deloc bine. Oricât mă strădui să le schimb în „până când ....” sau „mi-ar place să....” starea aceea de așteptare tot reușește să creeze frustrare.

În schimb mă bucur de primăvara din curtea mea. Țumpilici face destule năzbâtii care mă fac să zâmbesc. Ploaia chiar și sporadică a transformat curtea într-o mare de verde proaspăt și vesel. Zambilele nu doar că bucură ochii cu formele și culorile lor vesele ci și nasul cu aroma de proaspăt. Iarba trebuie tăiată de acum, soțul meu deja a trecut mașina de tuns iarba pe lista de revizie. În grădinuță a început să apară mazarea, spanacul și ridichile. Mă uitam ieri că au nevoie de un pic de atenție cu sapa. Și nu doar ele. Căpșunii au făcut tufe frumoase iar unele au și boboci de floare dar și fire de iarbă printre ele. Am o tufă de caprifoi (Mâna Maicii Domnului) ce voiam să o mut și e nevoie să grăbesc operațiunea pentru că pregătește o explozie de verde. 

Și peste toate, pițigoii cântă veseli despre vară. Astazi s-a așezat unul pe pervazul de la dormitor și ciripea vesel privindu-se  cum se oglindește în fereastră.

La voi cum e primăvara?