Nu am mai scris de mult. Si nu pentru ca nu am avut timp ci pentru ca nu am avut net o vreme si apoi pentru ca nu am vrut ca gandurile si actiunile mele sa fie scrise. Mutarea la tara a contribuit la absenta mea de pe blog. Casa e superba. Batraneasca, din valatuci, in stil moldovenesc cu pridvor dar privelistea e fantastica. Fiind pe varful dealului, fara vecini in preajma, padurile si pajistile se intind larg in fata ferestrelor. Nicicand nu am avut aceasta stare de apropiere de divinitate si integrare in minunea lui Dumnezeu: lumea. Inca nu avem toate conditiile de trai decent dar peripetiile la buda din curte si spalatul la fantana e ca o noua aventura pentru copil si implicit pentru noi. Acum un an citeam un blog despre mutarea la tara si visam alaturi de autoare cu ochii deschisi la casa mea. De mica mi-am dorit sa locuiesc la tara (poate si pentru ca am crescut la tara) dar nu am reusit sa ma imaginez ca voi locui intre cer si pamant si voi cuprinde dealuri si paduri in brate. Pot spune ca visele mi-au fost implinite. Am un sot iubitor, un copil topit dupa mine chiar daca nu-i sunt mama biologica si o casa la tara. Ce mi-as mai putea dori? Poate doar mai putina rautate in lume si mai putina invidie. Doar mai putina. Acel putin care sa nu ma mai atinga. Atat de putin cat sa ii faca pe oameni sa priveasca in curtea si in sufletele lor. Sa invete sa priveasca la ce au si sa multumeasca si nu la ce au altii pentru noi motive de nemultumire. Nu mi-am dorit statutul social pe care il am acum, nu mi-am dorit un statut social pentru ca am simtit pe propria mea piele ca un "statut social" vine cu multe, foarte multe indatoriri si obligatii si doar putine drepturi, dar Dumnezeu a considerat ca pot face fata unui astfel de statut. Si daca EL a inclus asta in planurile LUI pentru mine, cine sunt eu sa ma impotrivesc?
Dar daca ar fi vorba doar de mine ar fi usor. Dar traim intr-o sociatate moderna si "evoluata" in care "grija" pentru altii e considerata "iubirea de aproape" dar e uitata formularea din cele 10 porunci: "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"
Si daca tot am scris despre cele 10 porunci gandul m-a dus la esenta crestinismului: nasterea si invierea lui Hristos. De ce? Eu am un mod mai aparte de a crede si de a asimila invataturile Bisericii. Consider ca Hristos ne-a vorbit in pilde petru a ne gasi fiecare din noi calea proprie ascultandu-le si nicidecum sa le luam ad-literam. Asa cred si despre cele mai importante momente ale anului crestin ca sunt SIMBOLURI. Simboluri ale temerilor noastre. Atat nasterea cat si rastignirea este o reprezentare a fricii de schimbare, a fricii de a merge mai departe in alt mod. Frica de a accepta si altceva in viata noastra, ceva ce poate fi mai frumos si mai maret decat ce a fost pana atunci. Irod a preferat sa ucida mii de prunci de teama ca isi va pierde pozitia. Iar Pilat a preferat sa crucifice decat sa accepte schimbarea. Oare nu asta facem si noi zilnic? Ucidem vise, idei si chiar suflete pentru o iluzie? Pentru iluzia ca detinem controlul, puterea, stabilitatea? Numai ca nu putem ucide destine. Isus stia ca va muri pe cruce. Isi cunostea destinul si motivul pentru care a venit pe pamant. Si l-a acceptat. Mai mult chiar l-a acceptat cu bucurie si multa iubire atat pentru oameni cat si pentru Dumnezeu. Iar iubirea pentru oameni a fost pentru toti oamenii fara a face diferente de religii, credinte, pacate, actiuni. Toate pildele si evangheliile ne vorbesc de IUBIRE si IERTARE iar unii slujitori ai Bisericii reduc toate astea la o dogma buna in estenta dar prost inteleasa si aplicata. Toata Invatatura lui Hristos despre iubire si iertare se reduce la reguli stricte si la pedepse aspre. Uneori ma gandesc ca si dupa atatea mii de ani continuam sa il rastignim in fiecare zi cu invidia si vanitatea noastra.
