Cel mai stresant moment mi se parea cel in care se striga catalogul si trebuie sa spui unde te-au dus pasii vietii. Conform standerdelor nu sunt "realizata" asa cum tot accentua una din doamnele profesoare invitate la strigarea cataloagelor. Conform tonului unuia din colegii de clasa de la intalnirea de acum 2 ani sunt chiar in coada clasamentului. Asta in ciuda faptului ca eu ma simt implinita si ca nu as schimba mai nimic din drumul parcurs in ultimii 30 de ani. Cand il privesc pe Matei sau cand il aud razand simt ca fiecare decizie luata a fost cea corecta.
Si a venit si ziua precedenta evenimentului. Imi tot faceam "discursul" in minte si speram sa nu existe nici o privire care sa ma faca sa ma simt cumva incomod. Fusese o saptamana aglomerata, cu festivitatea de absolvire a lui Matei, cu ploile care nu mai conteneau iar eu nu eram in cea mai buna forma a mea. Mai ales ca mi se rupsese un dinte, eram pe antibiotic si cu un obraz umflat, dar speram ca masca obligatorie sa ascunda asta. Imi doream mult sa imi revad fosta colega de banca. Vorbisem la telefon si confirmase prezenta. Cu o zi inainte am vazut lista cu cei care au confirmat prezenta. Eram doar cativa. La cateva ore, colega mea de banca se retrage. Deja ma gandeam sa renunt si eu. Au aparut si o gramada de piedici de "logistica". In primul rand sotul meu era foarte ocupat in acea zi la munca si eu ramaneam fara masina. In al doilea rand rochia la care ma gandeam nu se uscase din cauza vremii. La cealalta varianta nu se potriveau pantofii, vremea se anunta rece si nu aveam nici o jacheta potrivita... Si tot asa...
In dimineata evenimentului inca stateam pe ganduri. Apoi am decis sa revin decizia initiala. Voi merge la liceu si apoi, insotita de sot si baiat la evenimentul organizat la o terasa din oras. In cateva minute s-au asezat toate si mi-am amintit o replica dintr-un film cu un subiect legat de o revenire la anii de liceu, in care una dintre protagoniste spunea:
- Imi rau ca nu am fost o colega buna sau o prietena buna dar eram atat de ocupata sa fiu eu insami incat nu aveam timp de emotiile celorlalti.
Si m-am gandit ca fiecare dintre noi am fost atat de preocupati sa fim noi insine incat nu am avut timp sa ne uitam la ceilalti asa ca nu aveam de ce sa imi fac griji.
Ajunsa la liceu m-am intalnit cu cativa "baieti" de la o alta clasa care incercau sa intre pe la intrarea elevilor. Voiau sa parcurga acel drum, cu trepte usoare, care serpuia pe langa zidurile groase ale liceului, drum pe care il faceam zilnic de mai multe ori. Din pacate poarta era incuiata si trebuia sa intram "pe usa din fata" iar "baietii" erau barbati in toata firea, cu fire albe la tample. Sala mare a liceului, "biblioteca" era la fel cum o lasasem. Aceleasi scaune, aceleasi dulapuri pline cu carti si aceeasi pianina la care canta o colega de clasa de cate ori gaseam usa deschisa. Clasa noastra era chiar alaturi asa ca ne bucuram de fiecare data cand gaseam usa deschisa. Prinsa in dicutia cu unul din colegi, nu am mai simtit ca fiind coplesitoare atmosfera din cladire. Poate ca atmosfera era altfel sau poate ca eu vedeam lucrurile altfel iar intalnirea cu fostul profesor de fizica a fost amicala si calda. In liceu ma intimida asa cum a facut-o si la sedintele cu parintii in perioada cat i-a fost diriginte lui Matei. M-a bucurat mult asa cum m-a bucurat si intalnirea cu profesorul de sport din generala care mi-a fost si antrenor la handbal. Din pacate multi din dascalii nostri au plecat sa ne indrume de undeva de sus...
A venit si momentul in care s-a strigat catalogul fiecarei clase. Am avut un soc cand una din colege a spus ca nu a facut nimic notabil si ca e doar meseria ei si atat. Ma intrebam daca doar eu vad cat e de deprimata cand colega de mea de clasa, aflata in dreapta mea s-a intrebat in soapta daca nu vede nimeni depresia celei de la microfon. Apoi fiecare a spus cateva cuvinte. Unii vorbeau de profesia lor, altii despre familie dar cei mai multi despre emotii. Emotiile revederii, emotiile pierderii dascalilor dragi, dorinta de a ne revedea mai des si mandria de a fi fost elev al unui liceu remarcabil.
Mi-au ramas in minte cuvintele unui coleg care spunea ca pana la revederea de 25 de ani a incercat sa schimbe lumea dar in ultimii cinci a redescoperit bucuria fiecarei clipe sau a unei colege care spunea ca si-a adus marea realizare sa ii fie alaturi in aceste momente emotionante - fetita ei adolescenta. Sau o alta colega care vorbea despre faptul ca pana pe la o anumita varsta ne cuantificam succesul in bani (sau ce putem cumpara cu ei) dar pe masura ce ne apropiem de statutul de bunici realizarile se masoara in intensitatea trairilor. Am fost impresionata de realizarile profesionale ale unor colegi dar si de mandria altora cand vorbeau de familia lor. M-a emotionat faptul ca mai toti am redevenit in oarecare masura adolescenti. Apoi, la terasa, s-au sters toate datele legate de functii, studii, statul social si toti am povestit, am rememorat povesti din liceu si ne-am bucurat de acele clipe. Copilul meu a fost impresionat si amuzat de tot evenimentul, mai ales ca unul din colegii mei de clasa i-a povestit din traznaile facute in anii de liceu, povesti pe care le uitasem si care m-au amuzat la fel de mult.
