o carte

De vreo 3 ani tot citesc o carte. Cateva pagini, o las si revin la ea dupa ceva vreme. Abia am ajuns la jumatate. Inca ma surprinde, inca ma mai intorc la paginile din urma. Inca mai invat din ea.

Primul strat

Profitand de vremea buna de saptamana trecuta am reusit sa mai fac una alta in curte. Am amenajat un colt de gradina deoarece fasia stabilita are deocamdata un statut incert. Asa ca am pus primul rand de patrunjel, si primele 2 straturi de ceapa. Deoarece nu am reusit sa pun din toamna ceapa am pus acum un kg de arpagic. In fuctie de necesitatile casei vor mai fi cateva straturi pentru ceapa verde inainte de a pune straturile pentru iarna. Peste ceapa am semanat marar si salata. In felul acesta imi iau toate ingredientele unei salate gustoase de pe un singur strat. Oricum cele trei nu se cearta si fac si economie de spatiu. Dupa ce le scot voi pune ardeii sau varza in functie de cat de repede eliberez zona.
Am pus si cativa rugi de mure. Un soi cu fruncte mari din care iese o dulceata si un sirop foarte bun. Am cules in ultimii doi ani de la bunica mea din curte unde troneaza un mur imens. Cred ca anul acesta voi incerca si o "murata" de casa.
Am pus si cativa rugi de zmeura pe langa gard. Nu am reusit sa mut toti rugii pe care mi-i doream.
Un pui de magnolie sta sub atenta supraveghere deaorece mi se pare mie ca nu vrea sa infloreasca anul asta.
O tufa de "manuta Maicii Domnului" separa cele doua intrari ale casei: intrarea principala de cea de la bucatarie. Am improvizat o plasa pe care sa se intinda..
Trei tufe de "merisor japonez" parfumat stau sub ferestre si deja mugurasii rosii de floare si-au facut aparitia.
Si zona pentru capsuni a fost pregatita. Doar urmeaza sa le mut.

Painea si hotul

Din povestirile lui HENRI GOUGAUD,

Era odata un hot care suferea din cauza unui grav defect, cel putin pentru cei asemeni lui. Era mereu atras de ceva, dincolo de prada cea mai apropiata. Cauta altceva. Ce? Nu stia nici el sa spuna. Un miracol, o comoara curata, o adevarata lumina plina de pace. Suferea din cauza asta. Nu stia de unde ii venea acea melancolie si traia cu ea asa cum se traieste cu acele iubiri apasatoare care uneori stanjenesc sufletul.
Intr-o seara, cautand o o prada, el patrunse intr-o casa fara aparare. In mijlocul mesei nu era nimic in afara de o paine rotunda in coaja ei. Si cum a ajuns in dreptul ei, painea l-a intrebat:
- Fratele meu, ce cauti tu de fapt?
- Cine a vorbit? intreba hotul.
- Sunt eu, spuse painea. Nu voiai tu un miracol?
- Speram la unul, dar tu ma uimesti.
- Iti vad limpede sufletul trist. Ai vrea sa descoperi in sfarsit ceva ce nu poate fi distrus, sa stii ce este muzica, sa iubesti asa cum stiu eu iubi.
- Tu iubesti pe cei care te mananca? intreba hotul amar si in bataie de joc.
- Cine nu iubeste nu poate hrani. Vrei puterea mea?
- Sigura ca da, ma intereseaza foarte mult.
- Sa stii ca trebuie sa treci prin drumul care a fost si al meu.
- Povesteste-mi, zise hotul.
- Fie ca urechea inimii sa asculte. Am fost mai intai, intr-o zi de toamna, ingropat in pamantul mortilor. Am putrezit. Am dormit multa vreme. Ceva din mine a germinat. M-am simtit renascand. Atunci mi-a venit o dorinta, un elan, un vis din ceruri. Dar noaptea in care ma zbateam era asa de grea, asa de inghetata! Totul imi spunea" Ce nebunie! Cum ar putea o fiinta atat de plapanda sa strabata aceste tenebre? Avem dovada ca exista zi, undeva, in acest univers?" De o suta de ori am vrut sa renunt. De o suta de ori m-a invins furia. Cum am facut? Habar n-am. Intr-o dimineata s-a nascut un fir de iarba. Eram eu, traind, uluit. Aerul albastru, soarele, pasarile, libertatea, ce minune! M-am simtit si mai sus, m-am oferit averselor de ploaie. Am cunoscut acea mandrie a fapturii care crede in eternitate. Au venit primele zile de vara, armata de fier a seceratoarelor, inutilitatea rugaciunilor. Am fost legat, batut, zdrobit, facut praf sub roata, inecat, framantat, aruncat in cuptor si in sfarsit scos din acest infern de jaratic de catre calaul meu. Asa si nu altfel am devenit hranitoare. Am aceasta forta incomparabila de a imi darui forta celor vii. O vrei tu, hot de nimic?
- Nu, pastreaz-o, raspunse omul. Prefer de o suta de ori sa raman cu intrebarile mele fara raspuns. Sa iubesti e prea greu. Ziua buna.

ganduri intr-o vineri ploioasa

Dupa doua zile frumoase, insorite si pline de arona primaverii a aparut si ziua asta ploioasa si inchisa. Poate de la vreme ma simt obosita sufleteste. Obosita de uraciune, de ganduri si atitudini uracioase. Visez la o lume mai buna, mai frumoasa, mai toleranta in care binele colectiv sa fie mai presus de binele personal. O lume in care fiecare sa se gandeasca la ce e in jurul sau si mai apoi la sine. Sau poate macar sa se puna in locul celorlalti atunci cand spun sau fac ceva. Si asta doar pentru a incerca sa fie mai bun.

Citesc o carte cu tenta istorica. O povestire despre neamul romanesc. Despre viata simpla si aspra a oierilor. Viata intr-o perioada cand, gospodaria asigura strictul necesar atat direct cat si indirect prin troc. Ceea ce prisosea era dat la schimb pentru ceea ce lipsea. O viata in care valorile umane erau virtutii. O vreme cand toate problemele erau rezolvate in obste. Acea comunitate sateasca structurata dupa norme de bun simt, dupa traditii si dupa legea Lui Dumnezeu. Si in obste bunul cel mai de pret erau pruncii. Nu rangul, nu banii, nu statutul social ci pruncii. Pruncii crescuti dupa traditia stramoseasca si innobilati de trasaturile de caracter si nu de avutii, statut social sau mai stiu eu ce criteriu de ierarhizare. Nu neg ca erau si doritori de marire si inavutiere dar acestia erau izolati si inlaturati din obstea sateasca. De regula acestia migrau spre orase sperand ca acolo dorintele lor de marire vor prinde aripi.

Cu timpul, si cu o mare contributie a conducerii comuniste, acele valori umane, acea asprime de conduita morala a fost intinata de tot ce se poate cumpara cu bani - un confort aparent, o viata aparent lipsita de griji  in schimbul pacii interioare, a respectului fata de Dumnezeu si fata toata creatia sa: natura, vietatile si oamenii.

despre iertare

Un cuvant ata de mic si cu atatea implicatii. Un cuvant pe care il intalnim des. Auzim foarte des "iarta-ma, am gresit" sau acel simplu "scuze". De multe ori ne gandim ca nu are de ce sa ceara iertare dar cel mai adesea ne gandim ca dupa ce am fost raniti e cam greu sa mergi mai departe cu un simplu "iarta-ma". Poate ca uneori e spus din suflet si cu pareri de rau dar de cele mai multe ori e spus din politete sau obisnuinta. Il intalnim ca si forma de salut atunci cand cineva merge la Biserica.
Problema nu e cum e spus ci cum simtim noi. Pentru ca e usor sa ierti un necunoscut care te-a calcat pe papuc in tranvai, o vecina care a dat peste tine sau un copil in parc care a dat un sut intr-o minge ce te-a lovit. E mai greu sa ii iertam pe cei dragi si cumplit de greu e sa ne iertam pe noi. Pe cei dragi - sot, copil, prietena - ii iertam greu deoarece presupunem ca ne iubesc si ne cunosc, deoarece presupunem ca ar trebui sa ne respecte si nu sa ne loveasca (verbal sau emotional). Adica avem asteptari. Ne asteptam sa ne cunoasca, ne asteptam sa fim iubite, ne asteptam sa fim respectate. Eu am prostul obicei sa ma gandesc ca daca eu fac asta de ce nu ar face-o si ceilalti. Iar pe masura ce relatiile sunt mai stranse asteptarile sunt mai mari. De la parinti ne asteptam sa ne iubeasca si sa ne ocroteasca. Daca cumva "greselile" lor (ca oameni sunt si ei) au fost pe vremea cand noi aveam o varsta frageda asteptarile sunt imense deoarece ne gandim ca eram mici, fara aparare si sub aripa lor ocrotitoare. Dar cele mai mari asteptari le avem de la noi. "Sunt furioasa pe mine ca simt asa ceva" Si cu cat asteptarile sunt mai mari cu atat mai greu e sa le iertam. Cel mai rau e faptul ca avem asteptari si de le Dumnezeu. Acel care ne invata de mii de ani despre iubirea NECONDITIONATA, care ne iarta indiferent cat si cum am gresit doar pentru ca suntem "oaia ratacita" cum spune in Sfanta Scriptura.  Chiar daca ne-a dat spovedania. Mergem acolo, spunem una alta dar nu ne iertam. Si daca nu ne iertam nu dam voie iubirii si bucuriei sa ne intre in viata. Stam ascunsi sub valul de ceata fumurie a vinovatiei, considerand-o smerenie, sau neputinta omeneasca, iar apoi IL invinovatim pe EL ca nu ne da bucrie in viata noastra. Uitand ca de fapt noi suntem cei care nu IL lasa sa ne lumineze viata. Si toate astea declarand cu seninatate ca ne iubim parintii deci i-am iertat, ne iubim copii neconditionat dar ii manipulam emotional, ne iubim jumatatea dar il criticam pentru ca nu e asa cum am sperat noi, ne iubim pe noi dar suntem nemultumite de tot si de toate, iar daca nu avem motiv inventam noi unul si il iubim pe Dumnezeu dar suntem furiosi. Credinta in Dumnezeu a devenit un fel de moda in timpurile noastre. Nu mergem la Biserica ci ne "afisam" la biserica pentru ca in loc sa simtim slujba suntem atente la babe, la copii, la diverse alte lucruri numai la slujba nu. Nu mai postim pentru sufletul nostru ci pentru ca asa face toata lumea, si trebuie sa fim in rand cu lumea. Nu ne mai rugam asa cum simtim ci dupa diversi curenti sau recomandari de la cine stie ce Manastire neaparat recunoscuta pentru ceva.
Si toate astea pentru ce?
Caci Dumnezeu este iubire...